Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 După ce Mărioara mi-a spus că trebuie să vorbească cu mama ei, am rămas toată seara cu gândul la ea. Nu știam dacă avea să se întoarcă sau dacă mă va considera o bătrână care se agățase de o asemănare întâmplătoare.
A doua zi, telefonul a sunat.
— Ileana, sunt eu, Victoria. Trebuie să vorbim.
Vocea ei tremura.
— Ce s-a întâmplat, Victoria?
— Mărioara mi-a povestit ce i-ai spus în piață. Te rog să mă primești. Am ceva să-ți arăt.
Când a ajuns, a intrat fără obișnuitul ei zâmbet. Ținea o geantă strânsă la piept și evita să mă privească.
— Victoria, te cunosc de atâția ani. Spune-mi ce se întâmplă!
S-a așezat încet.
— Mărioara a început să mă întrebe despre nașterea ei. Vrea să știe de ce nu există fotografii din primele zile și de ce am evitat mereu subiectul.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Și ce i-ai spus?
Victoria a deschis geanta și a scos un plic îngălbenit.
— A venit vremea să afli și tu.
Înăuntru era o scrisoare datată din 1978, semnată de o femeie care lucrase ca moașă la maternitatea unde născusem. Am citit-o cu mâinile tremurând.
Scrisoarea spunea că fetița mea nu murise, așa cum mi se comunicase. Fusese dusă în grija altei familii, printr-o înțelegere făcută fără știrea mea.
Am ridicat privirea spre Victoria.
— Tu știai?
Ea a început să plângă.
— Am aflat adevărul abia mai târziu. Când am primit copilul, mi s-a spus că mama lui nu putea să-l crească și că totul fusese rezolvat. Am crezut că fac un bine.
— Dar când ai aflat că eu eram mama ei?
Victoria și-a acoperit fața.
— Mi-a fost frică să nu o pierd. O crescusem, o iubeam și devenise totul pentru mine. Am ales să tac.
Am simțit că mi se rupe sufletul.
— M-ai lăsat să cred că fetița mea murise! Te-am avut aproape ca pe o soră și mi-ai ascuns asta!
— Știu, Ileana. Nu am nicio scuză.
În acel moment, soneria a sunat. Mărioara venise să afle ce discutaserăm.
Când a văzut scrisoarea pe masă, s-a oprit în prag.
— Mamă, ce este documentul acela?
Victoria a ridicat ochii spre ea.
— Mărioara, trebuie să-ți spun ceva ce trebuia să-ți spun cu mulți ani în urmă.
Mărioara s-a așezat lângă noi.
— Te ascult.
Victoria i-a povestit ce știa despre începutul vieții ei și despre scrisoarea păstrată atâția ani. Mărioara a ascultat fără să o întrerupă, apoi s-a întors spre mine.
— Asta înseamnă că dumneavoastră ați putea fi mama mea?
Mi-au dat lacrimile.
— Este ceea ce cred, draga mea. Dar nu vreau să te oblig să mă crezi doar pentru că avem aceeași poveste și același semn pe încheietură. Putem face un test ADN, ca să aflăm adevărul.
Mărioara a încuviințat.
— Vreau să știu cine sunt. Și vreau să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat.
În următoarele zile, am mers împreună la un laborator autorizat și am făcut testul. Am așteptat rezultatul cu o teamă pe care nu o mai simțisem niciodată.
Când a venit vestea că rezultatele erau gata, Mărioara m-a sunat și m-a rugat să ne întâlnim la mine acasă.
A intrat cu plicul în mână. Ne-am așezat una lângă alta, fără să îndrăznim să-l deschidem.
— Sunt pregătită să aflu, mi-a spus.
Am desfăcut plicul cu degetele tremurând.
Rezultatul confirma legătura biologică dintre noi.
Mărioara era fiica mea.
Am început să plâng, iar ea m-a cuprins în brațe.
— Mamă…
Un singur cuvânt. Îl așteptasem aproape cincizeci de ani.
Am strâns-o la piept și i-am mângâiat părul, așa cum îmi imaginasem de mii de ori că voi face cândva.
— Fetița mea… Credeam că nu te voi mai vedea niciodată.
— Și eu am trăit fără să știu cine sunt, a șoptit ea. Dar acum vreau să ne cunoaștem.
Am stat ore întregi de vorbă. Mărioara mi-a povestit despre copilăria ei, despre școală, despre florile pe care le vindea și despre familia pe care și-o construise.
Eu i-am arătat fotografiile mele vechi și poza soțului meu, care murise fără să afle adevărul.
— Tata ar fi fost atât de fericit să te cunoască, i-am spus.
Mărioara a atins fotografia cu vârful degetelor.
— Mi-ar fi plăcut să-l cunosc și eu.
Victoria și-a recunoscut greșeala. Își dorise să o păstreze pe Mărioara lângă ea și alesese să ascundă adevărul de teamă că o va pierde.
— Nu pot schimba ce am făcut, a spus ea. Dar îmi pare rău că v-am rănit pe amândouă.
Mărioara a privit-o cu ochii în lacrimi.
— Te iubesc pentru că m-ai crescut, dar am nevoie să nu-mi mai ascunzi nimic. Nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat.
Victoria a încuviințat și a acceptat că fiica ei avea nevoie de timp și de libertatea de a-și cunoaște mama biologică.
Eu nu i-am cerut Mărioarei să aleagă între noi. Știam că o crescuse și o iubise, chiar dacă ascunsese adevărul.
În lunile următoare, Mărioara a început să mă viziteze aproape în fiecare duminică. Uneori mergeam împreună în Piața Obor, iar alteori stăteam acasă și răsfoiam fotografii vechi.
Într-o dimineață, mi-a adus un buchet de trandafiri albi.
— Pentru tine, mamă.
Am zâmbit printre lacrimi.
— De ce albi, draga mea?
— Pentru că vreau să începem de la capăt, cu liniște și cu adevăr.
Am pus florile într-o vază și am îmbrățișat-o.
Nu puteam recupera cei aproape cincizeci de ani pierduți. Dar puteam avea grijă ca zilele care ne rămâneau să nu mai fie furate de minciuni.
După o viață întreagă în care crezusem că fiica mea murise, o aveam din nou lângă mine.
Și, de data aceasta, nimeni nu ne mai putea spune că nu avem dreptul să fim mamă și fiică.