Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin a rămas cu telefonul lipit de ureche, privind motocicleta de parcă aceasta se transformase dintr-odată într-o problemă pe care nu știa cum s-o rezolve.
— Ce s-a întâmplat, Cătălin? a întrebat tata, apropiindu-se de el.
Fratele meu a înghițit în sec.
— Cei de la firmă. Mi-au spus că nu mai pot începe luni. Au verificat actele și au descoperit că am trecut informații false în dosar. Mi-au retras oferta.
Mama s-a uitat la el fără să înțeleagă.
— Dar ce legătură are asta cu motocicleta?
— Aveam nevoie de ea ca să ajung la serviciu. Am făcut un împrumut pentru diferență, iar acum nu mai am salariul pe care mă bazam.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mă bucura să-l văd în dificultate. Mă durea că, în timp ce el își construise planurile pe bani luați de la mine, nimeni nu se întrebase ce aveam eu de gând să fac cu ei.
— Și cei 18.000 de lei? am întrebat. Tot nu mi-ai răspuns. Unde sunt?
Cătălin a privit-o pe mama, apoi pe tata. Niciunul nu a spus nimic.
— Motocicleta a costat mai mult decât atât, a mormăit el. Am pus și eu niște bani.
— De unde?
A tăcut.
Tata a intervenit, iritat.
— Ajunge! Nu rezolvăm nimic dacă ne certăm în curte. Irina, intră în casă și discutăm ca oamenii.
— Nu intru nicăieri până nu-mi spuneți adevărul.
Mama și-a strâns halatul în jurul trupului și a început să plângă.
— Am vrut să-l ajutăm. Nu ne-am gândit că o să reacționezi așa. Cătălin trecea printr-o perioadă grea.
— Și eu trec printr-o perioadă grea acum! Am pierdut economiile pentru care am muncit patru ani. De ce greutățile lui contează întotdeauna mai mult decât ale mele?
Nu mi-a răspuns nimeni. Am înțeles atunci că, dacă voiam să-mi recuperez banii, nu mai puteam conta pe promisiuni și explicații.
Am plecat fără să mai spun nimic.
În seara aceea, am verificat toate extrasele bancare și chitanțele pe care le păstrasem. Mama recunoscuse deja la telefon că luase banii pentru motocicletă, iar eu salvasem înregistrarea apelului și fotografiile trimise de verișoara mea. Aveam dovezi clare despre ce se întâmplase, chiar dacă banii fuseseră păstrați în numerar, nu într-un cont bancar.
A doua zi, am mers la părinți și le-am cerut să-mi restituie suma până la sfârșitul lunii. Dacă nu puteau să mi-o dea integral, voiam un plan scris, cu rate și date clare.
Tata s-a încruntat când a văzut hârtia.
— Vrei să ne pui să semnăm un contract împotriva propriului nostru copil?
— Nu. Vreau să nu mai tratați banii mei ca și cum ar fi ai familiei.
Cătălin a râs amar.
— Nu am de unde să-ți dau banii acum. Dacă mă angajez, o să-i primești în timp.
— Atunci vinde motocicleta.
— Nici vorbă! Am cumpărat-o deja.
— Cu economiile mele.
Mama s-a așezat pe scaun și și-a acoperit fața cu palmele. Tata a rămas în picioare, privind pe fereastră. După o lungă tăcere, a spus că aveau nevoie de câteva zile să se gândească.
Am plecat fără să obțin semnătura lor.
În următoarele zile, am aflat de la verișoara mea că mama le spusese rudelor că eu mă certasem cu familia pentru bani și că refuzam să-mi ajut fratele. Mesajele au început să curgă. O mătușă mi-a spus că ar trebui să fiu mai generoasă. Un văr m-a întrebat dacă nu cumva mă zgârceam la bani deși nu aveam copii.
Le-am răspuns tuturor la fel: nu le cerusem să-mi dea nimic. Voiam doar să nu mi se ia ceea ce strânsesem prin muncă.
Apoi s-a întâmplat ceva la care nu mă așteptasem.
Într-o dimineață, Cătălin m-a sunat. Nu mai avea tonul obraznic de la început.
— Irina, trebuie să vorbim. Am aflat ceva despre motocicletă.
M-am așezat pe marginea patului.
— Ce anume?
— Dealerul mi-a spus că pot s-o returnez, dar nu primesc toți banii înapoi. Am semnat niște condiții pe care nu le-am citit atent. Dacă o dau înapoi acum, pierd o parte din sumă.
— Asta e problema ta, Cătălin. Eu nu am semnat nimic.
A oftat.
— Știu. Dar am nevoie să mă ajuți să găsesc o soluție.
Am închis ochii. Ani la rând, fusesem persoana la care apela când nu-i ieșeau planurile. Îi plătisem facturi, îi împrumutasem bani și îl ajutasem să-și găsească de lucru. De fiecare dată, îmi spunea că era ultima oară.
— Soluția este să-ți asumi ce ai făcut. Vinzi motocicleta și începi să-mi restitui banii. Nu mai plătesc eu pentru alegerile tale.
De data aceasta, nu m-a contrazis.
Peste două zile, tata m-a sunat și mi-a cerut să vin la ei. Când am ajuns, pe masă se afla o foaie cu o socoteală scrisă de mâna lui. Mama și tata hotărâseră să-mi dea o parte din bani din economiile lor, iar Cătălin urma să restituie restul în rate. Nu era suma întreagă și nici nu rezolva totul peste noapte, dar era primul semn că începuseră să înțeleagă cât de gravă fusese fapta lor.
— N-ar fi trebuit să intrăm în garsoniera ta și să luăm banii fără să te întrebăm, a spus tata, evitându-mi privirea. Am crezut că, fiind familie, putem hotărî împreună. Am greșit.
Mama plângea în tăcere.
— Am vrut să-l ajutăm pe Cătălin. Nu m-am gândit că te rănim atât de tare.
— M-ați rănit pentru că ați decis că viitorul meu contează mai puțin, am spus. Nu pentru că l-ați ajutat pe el, ci pentru că ați făcut-o cu banii mei, fără permisiunea mea.
Nu ne-am îmbrățișat și nu ne-am prefăcut că totul era în regulă. Am semnat un acord simplu, cu suma pe care urma să o primesc, termenele și obligațiile fiecăruia. Pentru prima dată, părinții mei nu mi-au cerut să mă bazez pe încredere și să nu mai aduc vorba despre bani.
Cătălin a vândut motocicleta. A pierdut o parte din suma plătită și a trebuit să-și caute un alt loc de muncă. Nu s-a transformat peste noapte într-un om responsabil, dar, timp de câteva luni, mi-a trimis banii la datele stabilite. Când întârzia, mă anunța și explica de ce. Nu era o relație perfectă, însă pentru prima dată nu mai eram eu cea care trebuia să-i rezolve toate problemele.
Am recuperat economiile treptat, iar după aproape un an am reușit să-mi refac avansul pentru apartament. Am cumpărat un apartament mic, cu balcon, exact cum îmi dorisem. În ziua în care am primit cheile, am stat singură în sufrageria goală și am plâns de ușurare.
Nu am rupt legătura cu familia mea, dar am schimbat regulile. Mama nu mai avea cheia de rezervă de la garsonieră, iar ajutorul financiar nu mai era ceva ce puteau pretinde de la mine. Dacă voiam să ofer bani, era alegerea mea. Dacă spuneam nu, răspunsul trebuia respectat.
Când m-am mutat, tata a venit să mă ajute cu câteva cutii. Înainte să plece, s-a oprit în prag.
— Ai muncit mult pentru locul ăsta, Irina.
— Da, tată. Și vreau să rămână al meu.
A dat din cap, fără să încerce să mă convingă de altceva.
În sfârșit, nu mai trebuia să demonstrez că merit să-mi păstrez banii sau că planurile mele valorează la fel de mult ca ale fratelui meu. Nu am câștigat pentru că lui Cătălin i s-a întâmplat ceva rău. Am câștigat pentru că am încetat să mai accept ca iubirea de familie să fie folosită drept scuză pentru nedreptate.