Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Daria, a venit doamna Mariana. Este cu Ștefan și spune că trebuie să vorbească neapărat cu tine.
Daria simți cum i se strânge stomacul. Mariana era mama lui Ștefan, femeia care, încă de la începutul relației lor, îi găsise mereu fiului ei scuze. Dacă el întârzia, era ocupat. Dacă o jignea, era stresat. Dacă o lăsa singură, avea nevoie de libertate. Iar dacă Daria îndrăznea să se plângă, devenea, în ochii Marianei, o femeie dificilă.
— Nu vreau să-i văd, șopti ea.
Andrei, aflat lângă patul ei, nu încercă să o convingă să se răzgândească.
— Atunci spune-le că nu ești pregătită. Ai dreptul să te odihnești.
Daria îl privi recunoscătoare. Era prima dată când cineva îi oferea posibilitatea de a spune nu fără să-i ceară apoi să se justifice.
Asistenta reveni câteva minute mai târziu și îi spuse că vizitatorii plecaseră, dar că Ștefan lăsase un plic. Daria îl deschise cu mâinile tremurânde. Înăuntru găsi o foaie pe care el îi cerea să semneze că renunță la pretențiile privind banii pe care îi investiseră împreună în avansul pentru apartament. Susținea că, dacă nu semna, va avea grijă ca ea să nu mai primească nimic.
Daria simți că i se face rău. În timp ce ea se lupta să se ridice din pat, el se gândea la bani.
— Nu semna nimic acum, îi spuse asistenta după ce văzu cât de agitată devenise. Cere sfatul unui avocat când te simți în stare.
În seara aceea, Daria îi scrise mamei sale și îi povesti totul. Femeia o sună imediat, plângând.
— Vin mâine la București. Îmi pare rău că n-am înțeles mai devreme cât de rău îți era.
Daria închise ochii și lăsă lacrimile să curgă. Nu avea nevoie de promisiuni mari. Avea nevoie să știe că nu era singură.
Zilele următoare au fost grele. Tratamentul continua, iar medicii nu puteau promite o recuperare rapidă. Andrei o încuraja să facă pașii mici pe care îi putea face, fără să o trateze ca pe o femeie neajutorată. Când ea reușea să meargă câțiva metri pe coridor, el o felicita. Când avea o zi proastă, stătea lângă ea și îi vorbea despre lucruri obișnuite: câinele vecinului, cărțile pe care voia să le citească, mâncarea pe care o va găti când se va întoarce acasă.
Într-o după-amiază, Daria îl întrebă de ce era atât de atent cu ea.
Andrei zâmbi trist.
— Pentru că știu cum e să te trezești într-un spital și să descoperi că oamenii pe care îi credeai aproape nu știu ce să facă atunci când nu mai ești bine. După accident, unii prieteni au dispărut. La început m-am întrebat ce făcusem greșit. Apoi am înțeles că nu orice om care pleacă merită să-l alergi.
Daria își coborî privirea.
— Eu am crezut că, dacă îl iubesc suficient pe Ștefan, o să se schimbe.
— Nu poți iubi în locul altcuiva, Daria.
Cuvintele lui nu au vindecat-o pe loc, dar au rămas cu ea.
După încă două săptămâni, medicii au considerat că starea Dariei era suficient de stabilă pentru a continua recuperarea în afara spitalului, cu tratamentul și controalele recomandate. În ziua externării, mama ei a venit să o ia. Andrei urma să mai rămână internat pentru recuperarea după operația la coloană.
La plecare, Daria s-a oprit lângă scaunul lui cu rotile.
— Mi-ar plăcea să te revăd când ieșim amândoi de aici.
Andrei a zâmbit, dar nu a transformat momentul într-o promisiune exagerată.
— Și mie. Dar mai întâi ai grijă de tine. Nu-mi datorezi nimic pentru că am stat de vorbă cu tine.
Daria a plecat cu mama ei, ducând cu ea ceva ce nu mai simțise de mult: speranța că viața putea fi din nou a ei.
Recuperarea a fost lentă. Au existat dimineți în care durerile o împiedicau să se ridice, zile în care se simțea copleșită și seri în care îi venea să-l sune pe Ștefan doar pentru a auzi o voce cunoscută. De fiecare dată, își amintea însă cum plecase el din salon și cum îi trimisese plicul în loc să o întrebe dacă se simțea mai bine.
Cu ajutorul mamei și după ce a primit sfaturi juridice, Daria a refuzat să semneze documentul. A strâns actele privind banii investiți în apartament și a început demersurile necesare pentru a-și recupera partea. Ștefan a încercat să o convingă că exagerează, apoi a acuzat-o că îl pedepsește pentru că trecuse printr-o perioadă dificilă. De data aceasta, Daria nu s-a mai lăsat atrasă în discuții interminabile. I-a cerut să comunice în scris și să rezolve situația pe cale legală.
Când Andrei a fost externat, la câteva săptămâni după ea, i-a trimis un mesaj. Au stabilit să se întâlnească într-o cafenea liniștită, aproape de librăria unde lucrase Daria. El încă mergea cu grijă, iar ea obosea repede, așa că au stat doar o oră. Au vorbit despre cărți, despre copilărie și despre lucrurile pe care le amânaseră fiindcă încercaseră să mulțumească pe toată lumea.
Întâlnirile lor au continuat. Nu s-au grăbit să numească iubire ceea ce creștea între ei. Andrei a însoțit-o la câteva controale doar când ea i-a cerut ajutorul, iar Daria l-a încurajat în zilele în care recuperarea lui părea să stagneze. În timp, au început să se caute nu pentru că erau singuri sau speriați, ci pentru că se simțeau bine împreună.
La aproape un an de la internare, Daria s-a întors la muncă, mai întâi cu program redus. Și-a recuperat o parte din banii investiți în apartament în urma înțelegerii stabilite prin procedurile legale și a încheiat definitiv relația cu Ștefan. Nu a primit scuzele pe care le așteptase cândva, dar nu mai avea nevoie de ele ca să-și continue viața.
Într-o seară de primăvară, Andrei a invitat-o la o plimbare prin grădina spitalului în care se cunoscuseră. Florile erau din nou înflorite, iar banca pe care stătuseră prima dată era încă acolo.
— Îți amintești ce mi-ai spus când te-am întrebat de ce mă ajuți? îl întrebă Daria.
— Că nu trebuie să dovedești nimănui că meriți să fii îngrijită?
Ea dădu din cap.
— Atunci am început să înțeleg că nu trebuie să accept orice fel de iubire doar ca să nu fiu singură.
Andrei îi luă mâna.
— Și eu am învățat că nu trebuie să fii complet vindecat ca să poți iubi. Dar trebuie să fii sincer cu tine și cu omul de lângă tine.
Daria îl sărută. Nu era un gest prin care să-i demonstreze ceva lui Ștefan și nici o răzbunare pentru lunile în care fusese abandonată. Era alegerea ei, făcută fără teamă și fără obligații.
Ani mai târziu, când povestea despre perioada aceea, Daria nu spunea că spitalul îi oferise doar o nouă iubire. Îi oferise și timpul în care învățase să se aleagă pe ea însăși.
Andrei nu îi salvase viața printr-un gest spectaculos. O ajutase să-și amintească faptul că viața ei avea valoare chiar și atunci când omul care îi promisese că va rămâne plecase.
Iar dragostea care a venit după aceea nu a fost o salvare miraculoasă, ci o alegere făcută în fiecare zi de doi oameni care știau cât de mult contează să nu abandonezi pe cineva atunci când îi este greu.