Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am apăsat butonul de redare și am așezat telefonul pe consola din hol, astfel încât toți să poată auzi. Raluca și-a încrucișat brațele, încercând să pară nepăsătoare, dar zâmbetul i-a dispărut când a recunoscut vocea ei.
— Acum două zile, ai intrat în dormitorul meu și ai luat brățara din cutia Marianei. Ai pus-o în geanta Elenei, apoi ai așteptat momentul potrivit ca s-o acuzi de furt.
— Nu știu despre ce vorbești! a izbucnit Raluca.
Am ridicat mâna și am continuat să ascultăm înregistrarea. Se auzea ușa dormitorului, apoi vocea fiicei mele, vorbind singură, convinsă că nu o aude nimeni.
— Dacă tata o vede în geanta ei, n-o să mai aibă încredere în femeia asta. După ce o dau afară, poate înțelege că numai eu trebuie să mă ocup de casă.
A urmat zgomotul sertarului, apoi pașii ei pe hol.
Raluca a încercat să-mi smulgă telefonul, dar m-am retras.
— Oprește asta! Ai înregistrat conversațiile mele fără să-mi ceri voie!
— Telefonul era în dormitorul meu, iar tu ai intrat acolo fără permisiune. Înregistrarea nu este singurul lucru pe care îl am. Am verificat și imaginile camerei de supraveghere din hol.
Am deschis filmarea salvată pe telefon. Se vedea clar cum Raluca ieșea din dormitor ținând brățara în mână, se apropia de geanta Elenei și o ascundea înăuntru. Apoi își aranja părul în oglinda de pe hol și pleca, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Elena și-a dus mâna la gură. Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar de data aceasta nu mai erau lacrimi de teamă.
— Doamnă Raluca, cum ați putut să-mi faceți așa ceva? V-am ajutat tatăl în fiecare zi. Nu v-am luat niciodată nimic.
Raluca a rămas cu privirea fixată pe ecran.
— Am vrut doar să te îndepărtez de aici! a strigat ea. Tata te ascultă pe tine mai mult decât pe mine. Ai ajuns să te porți de parcă ai fi stăpâna casei!
— Elena nu mi-a cerut niciodată casa, i-am răspuns. Tu mi-ai cerut să-ți dau controlul asupra ei.
Am scos din sertar dosarul pe care Raluca voia să mă facă să-l semnez. L-am pus lângă telefon.
— Ai încercat să mă convingi că nu mai sunt în stare să iau singur decizii. Ai acuzat o femeie nevinovată de furt și ai vrut să mă faci să depind de tine. De ce? Ca să ajungi mai repede la moștenire?
— Sunt fiica ta! Casa asta ar trebui să fie a mea!
— Casa asta este a mea cât timp trăiesc. Iar după moartea mea, tot eu am dreptul să hotărăsc cui îi las bunurile.
Raluca a început să plângă, dar nu și-a cerut iertare. A spus că era disperată din cauza datoriilor, că pierduse salonul și că nu mai știa cum să-și plătească facturile. Pentru prima dată, am văzut cât de mult ajunsese să se bazeze pe ideea că eu aveam să o salvez indiferent ce făcea.
— Îmi pare rău că ai probleme, i-am spus. Dar asta nu-ți dă dreptul să distrugi viața altcuiva.
I-am cerut să-mi lase cheile casei și să plece. Nu am dat-o afară pentru că era fiica mea, ci pentru că nu mai puteam trăi în propria locuință cu teama că va inventa următoarea acuzație.
În seara aceea, am sunat-o pe Viorica, sora mea, și i-am povestit totul. M-a ascultat până la capăt, apoi mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată:
— Pavel, ai încercat toată viața să-i dai Ralucăi tot ce nu a avut. Dar, făcând asta, ai lăsat-o să creadă că poate lua orice, fără să răspundă pentru nimic.
A doua zi am mers la avocat și la notar. Cu câteva luni înainte, după ce Raluca începuse să mă preseze să-i dau controlul asupra bunurilor mele, îmi actualizasem testamentul. Nu-i spusesem nimic, fiindcă voiam ca decizia să rămână între mine și notar până când aveam să consider necesar să o comunic.
Am verificat din nou documentul, m-am asigurat că era întocmit în forma legală necesară și am stabilit o întâlnire la care să fie prezentă și Raluca. Nu voiam să mai existe loc pentru amenințări sau interpretări.
Când a venit ziua întâlnirii, Raluca a intrat în biroul notarului convinsă că urma să discutăm despre administrarea casei. Venise îmbrăcată elegant și avea un dosar cu documentele pe care încă spera să mă convingă să le semnez.
Notarul a început prin a-i explica faptul că eu eram proprietarul bunurilor și că aveam dreptul să decid ce se întâmpla cu ele prin testament, în limitele prevăzute de lege.
Apoi a citit documentul pe care îl întocmisem.
Casa din Pitești, terenul și economiile mele urmau să fie lăsate, după moartea mea, unei fundații locale care sprijinea bătrânii singuri, precum și unor rude care îmi fuseseră aproape fără să-mi ceară nimic. Elena urma să primească o sumă importantă de bani, drept recunoaștere pentru anii în care mă ajutase cu loialitate și respect.
Raluca nu era trecută ca beneficiară.
— Nu se poate! a strigat ea, ridicându-se în picioare. Sunt singurul tău copil! Totul trebuie să-mi rămână mie!
— Nu ți-am promis niciodată că vei primi tot ce am, i-am spus. Ți-am oferit ajutor, o casă în care să stai și nenumărate șanse să-ți pui viața în ordine. Dar nu pot să-ți las averea doar pentru că o consideri un drept.
— M-ai pedepsit pentru că am greșit o dată!
Am scos telefonul și l-am pus pe masă.
— Nu a fost o singură greșeală, Raluca. Ai încercat să mă faci să semnez acte pe care nu le înțelegeam, ai furat brățara mamei tale și ai înscenat un furt unei femei nevinovate. Ai vrut să mă faci să cred că nu mai pot judeca singur, ca să ajungi să controlezi casa și banii mei.
Notarul a confirmat că testamentul fusese întocmit în mod corespunzător și că Raluca nu avea dreptul să-mi impună cum să-mi împart bunurile. I-a explicat și că orice eventuală pretenție legală trebuia analizată separat, în condițiile legii, dar că simplul fapt că era fiica mea nu îi oferea automat dreptul la întreaga avere.
Raluca s-a prăbușit pe scaun. Pentru prima dată, nu mai avea niciun argument.
— Tata, te rog! Nu mă lăsa fără nimic!
Am privit-o cu durere. Era copilul pe care îl ținusem în brațe când se născuse, fata pe care o dusesem la școală și pentru care muncisem ani întregi. Dar nu puteam să mă prefac că nimic din toate acestea nu se întâmplase.
— Nu eu te-am lăsat fără nimic, Raluca. Tu ai ajuns să crezi că totul ți se cuvine și că poți să-i calci pe ceilalți în picioare pentru a obține ce vrei.
A ieșit din birou fără să-și ia rămas-bun.
În lunile care au urmat, Elena a continuat să mă ajute, dar am insistat să aibă un contract clar și un program respectat. Nu voiam ca gestul meu de recunoștință să o facă să se simtă datoare.
Când i-am spus că îi lăsasem bani prin testament, a început să plângă.
— Domnule Pavel, eu nu am făcut nimic pentru bani. Am rămas aici fiindcă nu era drept să fiu acuzată pentru ceva ce nu făcusem.
— Știu, Elena. Tocmai de aceea am vrut să te răsplătesc.
Am continuat să locuiesc în casa mea, să-mi îngrijesc grădina și să păstrez fotografia Marianei pe comodă. Raluca nu a mai venit o vreme. În cele din urmă, mi-a trimis o scrisoare în care își cerea iertare pentru felul în care se purtase. Nu mi-a cerut bani și nici nu a pomenit despre testament.
Am acceptat să ne întâlnim, dar i-am spus că încrederea nu se repară printr-o singură scrisoare. Dacă voia să rămână în viața mea, trebuia să-mi respecte limitele și să-și schimbe comportamentul.
Nu i-am promis că voi modifica testamentul. Nici nu am mai discutat despre moștenire.
Elena a rămas aproape de mine, iar eu am avut din nou liniștea de a-mi trăi bătrânețea în propria casă. Raluca pierduse șansa de a primi averea pe care o considera deja a ei, iar Elena primise recunoașterea pe care o merita.
Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nimeni nu mai putea hotărî în locul meu cine sunt, ce valorez și ce las în urmă.