Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamna Elena Marinescu!
Numele meu a răsunat în toată sala, iar Adrian a rămas cu mâna întinsă spre ieșire.
— O invităm alături de noi pe creatoarea proiectului “A doua șansă”, premiat în această seară pentru contribuția sa la reintegrarea profesională a femeilor!
Pentru câteva secunde, Adrian nu a scos niciun cuvânt.
— Elena? Tu? Despre ce vorbește femeia aceea?
— Despre munca mea, Adrian. Munca despre care n-ai vrut niciodată să auzi.
Am trecut pe lângă el și m-am îndreptat spre scenă.
Corina se uita când la mine, când la Adrian.
— Mi-ai spus că soția ta nu lucrează și că nu se pricepe la nimic în afară de gospodărie.
N-am mai auzit răspunsul lui. Urcasem deja cele trei trepte ale scenei.
Prezentatoarea, doamna Irina Dumitrescu, directoarea unei asociații care sprijinea femeile rămase fără loc de muncă, m-a îmbrățișat.
— Elena, în seara aceasta sărbătorim un an de muncă și un rezultat extraordinar. Douăzeci și opt de femei au învățat o meserie sau s-au recalificat prin proiectul tău, iar nouăsprezece dintre ele lucrează deja.
Aplauzele au umplut sala.
Mi-au tremurat puțin mâinile când am primit microfonul.
Nu eram obișnuită să vorbesc în fața atâtor oameni. Dar știam foarte bine despre ce voiam să vorbesc.
— Acum un an, eram o femeie de patruzeci și cinci de ani care credea că nu mai valorează nimic. Atelierul unde lucrasem se închisese, iar eu ajunsesem să-mi fie rușine să spun că sunt croitoreasă.
Am făcut o pauză.
— Apoi am întâlnit alte femei ca mine. Femei care știau să muncească, dar cărora li se spusese că sunt prea bătrâne, prea simple sau că locul lor este doar acasă.
Din sală, o femeie a început să aplaude. Au urmat și altele.
— Am pornit cu patru mașini de cusut cumpărate la mâna a doua, într-un spațiu închiriat în București. Am reparat haine, am făcut uniforme și am acceptat orice comandă cinstită. Asociația doamnei Dumitrescu ne-a ajutat cu pregătirea profesională și cu primele contracte.
Am zâmbit.
— Astăzi avem un atelier în care lucrează nouăsprezece femei. Nu toate au avut nevoie să învețe să coasă. Unele aveau nevoie doar ca cineva să le spună că încă pot.
Când am coborât de pe scenă, Adrian mă aștepta lângă un stâlp.
Nu mai părea furios. Părea speriat.
— Elena, trebuie să discutăm. De ce nu mi-ai spus?
— Ți-am spus, Adrian. Acum un an, când am început cursurile de antreprenoriat. Mi-ai răspuns că pierd vremea cu prostii.
— Nu știam că ai ajuns atât de departe!
— N-ai întrebat niciodată.
— Dar de unde ai avut bani?
— Din economiile mele. Din despăgubirile primite când s-a închis atelierul și din comenzile pe care le-am lucrat seara, după ce adormeai. Apoi am reinvestit tot ce am câștigat.
Adrian și-a trecut mâna peste frunte.
— Și ai făcut toate astea pe ascuns?
— Nu. Le-am făcut în timp ce tu refuzai să mă asculți.
Atunci s-a apropiat Corina.
Avea ochii umezi, dar nu părea supărată pe mine.
— Doamnă Marinescu, eu nu știam că sunteți căsătoriți în continuare.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Cum adică?
Corina s-a întors spre Adrian.
— Mi-ai spus că locuiești separat de soția ta. Că divorțul este aproape încheiat.
Adrian a încercat să o ia de braț.
— Corina, nu aici.
Ea s-a ferit.
— Ba chiar aici! De șapte luni îmi spui că ești un bărbat liber!
Șapte luni.
De șapte luni, eu îi spălam cămășile, îi pregăteam cina și îl așteptam să vină acasă.
Iar el îi spunea altei femei că eram aproape divorțați.
— Elena, pot să explic, a început Adrian.
— Nu mai este nevoie.
— Nu distruge douăzeci și doi de ani de căsnicie pentru o greșeală!
L-am privit fără să-mi mai feresc ochii.
— O greșeală este când uiți o aniversare. Tu ai construit o relație cu altă femeie și ai mințit-o și pe ea. Iar pe mine m-ai făcut de rușine ani întregi.
Corina și-a scos mâna de pe brațul lui definitiv.
— Nu mă mai căuta, Adrian.
A plecat spre garderobă, fără să se uite înapoi.
Adrian a rămas în mijlocul sălii, în timp ce câțiva dintre cunoscuții lui se prefăceau că nu observaseră nimic.
— Hai acasă, Elena. Vorbim liniștiți.
— Eu mai rămân. Sunt aici cu oamenii alături de care am muncit.
— Și noi ce facem?
M-am uitat la bărbatul pentru care renunțasem atâția ani la mine însămi.
— Nu știu ce vei face tu. Eu nu mai vreau să trăiesc așa.
În noaptea aceea, am dormit la sora mea, Mariana.
A doua zi, Adrian m-a sunat de unsprezece ori. Mi-a trimis flori la atelier și mi-a scris că mă iubește.
Când ne-am întâlnit, câteva zile mai târziu, mi-a promis că va fi alt om.
— O să te ajut cu firma. O să vin la atelier, o să mă implic.
— Adrian, eu n-am nevoie să-mi conduci tu atelierul. Am nevoie să-mi respecți munca. Și nu pot să uit că m-ai înșelat doar pentru că acum ai aflat că am succes.
I-am spus că vreau să divorțăm.
Nu a acceptat ușor. Au urmat reproșuri, încercări de împăcare și discuții despre apartament și bunurile noastre. Am apelat la un avocat pentru împărțirea lor corectă, fără să pretind că douăzeci și doi de ani de căsnicie puteau fi șterși printr-o simplă semnătură.
Câteva luni mai târziu, divorțul s-a încheiat.
Mi-am închiriat un apartament mic, aproape de atelier. Nu era luxos, dar aveam liniște.
Într-o dimineață, una dintre angajatele mele, tanti Rodica, a venit cu două cafele.
— Doamnă Elena, să știți că ieri am primit primul meu salariu întreg după opt ani. Mi-am cumpărat o pereche de pantofi fără să cer bani nimănui.
Am privit-o cum zâmbea, mândră de ea.
— Să-i porți sănătoasă, tanti Rodica.
— Dar dumneavoastră? Sunteți bine?
M-am uitat la rochia albastră, păstrată într-o husă lângă dulapul cu materiale.
— Da, tanti Rodica. Pentru prima dată după mulți ani, chiar sunt bine.
Și atunci am înțeles că cea mai frumoasă seară din viața mea nu fusese aceea în care Adrian mă văzuse elegantă și aplaudată de o sală întreagă.
Fusese dimineața aceea obișnuită, când mă trezisem în casa mea, îmi băusem cafeaua în liniște și plecasem la muncă fără ca nimeni să-mi mai spună că ar trebui să-mi fie rușine cu cine sunt.