Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cum adică nu știu cine sunteți? a întrebat Sorin, uitându-se când la femeie, când la documentele din mâna ei. Am semnat contractul împreună!
— Ați semnat, dar nu m-ați întrebat niciodată de ce vreau tocmai această casă.
Femeia s-a întors spre mine.
— Mătușă Maria, chiar nu mă mai recunoști?
Am privit-o mai atent. Ochii căprui, bărbia ușor ascuțită, zâmbetul pe care încerca să și-l stăpânească.
Mi-am dus mâna la gură.
— Ioana? Tu ești, fata Floricăi?
A început să plângă și m-a îmbrățișat.
— Eu sunt, mătușă. Am venit acasă.
Ioana era fiica surorii mele mai mici, Florica, care murise cu doisprezece ani în urmă. După înmormântare, fata plecase în străinătate, unde muncise și își întemeiase o familie. Ținuserăm legătura o vreme, dar apoi vorbiserăm tot mai rar.
Ultima dată o văzusem când avea douăzeci de ani.
Acum era o femeie de treizeci și doi de ani, pe care abia o mai recunoșteam.
Sorin se uita la noi cu gura căscată.
— Stați puțin! Voi vă cunoașteți?
Ioana s-a desprins din brațele mele.
— Este mătușa mea. Sora mamei mele. Și femeia care m-a crescut aproape doi ani, când mama era bolnavă.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că voiam să văd cum te porți cu ea când crezi că nimeni din familie nu te vede.
Sorin a înroșit.
— Asta e o înscenare!
— Nu, Sorin. Este o vânzare adevărată, făcută la notar. Dar casa nu era liberă de obligații, așa cum ai încercat să mă convingi.
A deschis mapa și mi-a arătat o copie a extrasului de carte funciară.
— Mătușă, când i-ai donat casa, ți-ai păstrat dreptul de abitație viageră. Este înscris aici. Sorin putea să vândă proprietatea, dar cumpărătorul trebuia să respecte dreptul tău de a locui în casă.
— Deci nu trebuie să plec? am întrebat.
— Nu. Nimeni nu te poate scoate pur și simplu din locuința în care ai dreptul să stai.
M-am sprijinit de poartă și am început să plâng.
Sorin a încercat să-i smulgă documentul din mână.
— Dar eu am vândut casa! Am primit banii!
— Și eu am cumpărat-o cunoscând situația juridică, a răspuns Ioana. Dreptul mătușii Maria apare în actele verificate la notar și în contractul nostru. Nu este o clauză pe care o poți șterge fiindcă te încurcă.
— Atunci de ce ai cumpărat-o?
Ioana l-a privit lung.
— Pentru că am aflat că vrei să o vinzi și că mătușa Maria riscă să fie umilită și presată să plece.
Apoi mi-a povestit cum aflase totul.
Cu o lună înainte, tanti Florina, vecina mea, o sunase pe Ioana. Îi spusese că Sorin aduce oameni să fotografieze casa și că eu par tot mai îngrijorată.
Ioana verificase anunțul de vânzare printr-o agenție imobiliară. Casa era prezentată ca locuință ce putea fi predată rapid.
Când ceruse actele, descoperise dreptul meu de abitație.
— Am discutat cu notarul și cu un avocat, a explicat. Am vrut să fiu sigură că înțeleg ce cumpăr. Am acceptat să preiau proprietatea cu dreptul tău înscris, nu să cumpăr o casă liberă.
Sorin și-a încrucișat brațele.
— Și ai dat atâția bani doar ca să mă faci pe mine de râs?
— Nu te-am obligat să vinzi, Sorin. Tu ai pus casa la vânzare. Eu am cumpărat-o pentru că nu voiam să ajungă la cineva care să o preseze pe mătușa să renunțe la drepturile ei.
— Dar eu aveam datorii!
Pentru prima dată, vocea i s-a frânt.
— Datorii de aproape o sută optzeci de mii de lei. Dacă nu vindeam, nu știu ce făceam!
M-am uitat la el.
— Sorine, de ce nu mi-ai spus adevărul?
— Pentru că ai fi început să mă judeci! Pentru că toată viața mi-ai spus să fiu atent cu banii!
— Și ai crezut că e mai bine să mă arunci în stradă?
A tăcut.
Ioana a luat valiza de jos și a dus-o înapoi pe verandă.
— Mătușa Maria rămâne aici. Asta nu se negociază.
Sorin s-a apropiat de mine.
— Mamă, n-am vrut să ajungem aici.
— Dar ai ajuns, Sorine. Și m-ai făcut să cred că nu mai am un loc pe lume.
A încercat să mă îmbrățișeze, dar am făcut un pas înapoi.
— Nu acum. Te rog să pleci.
Pentru prima dată în viața lui, fiul meu a ascultat fără să mai răspundă.
După ce mașina lui a dispărut pe stradă, Ioana m-a luat de mână.
— Mătușă, mai este ceva ce vreau să știi. Eu am cumpărat casa, dar nu vreau să mă mut aici. Tu vei locui în ea cât vei dori, potrivit dreptului tău. Și nu trebuie să-mi plătești chirie.
— Dar tu ai cheltuit o avere, Ioana!
— Am economisit mulți ani. Am cumpărat o proprietate, nu am aruncat banii. Și am făcut-o știind că tu locuiești aici.
Am îmbrățișat-o și am plâns amândouă.
În săptămânile următoare, Ioana m-a ajutat să obțin copii ale actelor și să discut cu un avocat, ca să înțeleg exact ce drepturi aveam.
Mi-a explicat și că, deși eram protejată prin dreptul de abitație, proprietara casei era acum ea. Nu mi-a promis lucruri pe care actele nu le permiteau.
Sorin a început să mă caute.
La început, îmi trimitea mesaje în care spunea că Ioana îl păcălise. Apoi, încet, a început să vorbească despre propriile greșeli.
După aproape două luni, a venit într-o duminică la poartă.
Nu avea flori și nici cadouri.
— Mamă, am început să-mi plătesc datoriile din salariu și din ce mi-a rămas după vânzare. Mi-am găsit și un al doilea serviciu.
L-am ascultat fără să-l invit imediat înăuntru.
— Nu-ți cer să mă ierți, a continuat. Vreau doar să știi că mi-e rușine pentru ce ți-am făcut.
— Sorine, eu sunt mama ta. Nu încetez să te iubesc. Dar încrederea nu se întoarce dintr-o singură vorbă.
A dat din cap.
— Știu.
— Dacă vrei să vii să mă vezi, poți. Dar nu mai discutăm despre bani, despre casă sau despre ce ar trebui să fac eu cu viața mea.
A acceptat.
Nu ne-am împăcat peste noapte. Au fost vizite scurte, discuții stângace și multe lucruri pe care nu le-am mai putut spune ca înainte.
Dar Sorin a început să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, fără să-mi mai ceară bani. Când mi s-a stricat robinetul din baie, a venit și l-a reparat. Când am avut nevoie de medicamente, mi le-a adus fără să aștepte nimic în schimb.
Nu știu dacă va redeveni vreodată omul în care aveam încredere.
Știu însă că nu mai trăiesc cu frica de a fi dată afară.
Într-o seară, stăteam pe verandă cu Ioana și priveam mușcatele înflorite.
— Mătușă, ești fericită? m-a întrebat.
M-am uitat la casa în care îmi crescusem copilul și în care îmi petrecusem cei mai frumoși ani alături de Vasile.
— Sunt liniștită, Ioana. Și, la vârsta mea, liniștea valorează mai mult decât orice.
Ioana mi-a strâns mâna.
Iar eu am rămas acolo, pe veranda mea, fără valiză la poartă și fără să mai aștept permisiunea nimănui ca să intru în propria casă.