Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pe cartonașul îngălbenit, legat de cheia veche, scria un nume pe care nu-l mai auzisem de aproape zece ani.
Dumitru Ionescu.
— Domnul Ionescu? am întrebat, uitându-mă la Andrei. Învățătorul vostru din clasele primare?
Andrei a încuviințat.
— Da, mamă. Dar trebuie să vă explic totul. Și Mihai chiar e în siguranță.
Daniela s-a apropiat de el.
— Atunci unde este? De ce nu răspunde la telefon?
— La atelierul domnului Ionescu. Telefonul lui s-a descărcat. Al meu s-a stricat când am scăpat o scândură peste el.
— Și de ce nu ai venit după ajutor? am izbucnit. Știi ce noapte am trăit?
Andrei și-a plecat capul.
— Știu. Îmi pare rău. Am făcut o prostie că nu v-am spus.
Am luat telefonul și am anunțat imediat poliția că Andrei se întorsese, dar că Mihai era încă la o adresă pe care urma să o verificăm. Am comunicat locul și am cerut îndrumări.
Apoi i-am spus fiului meu să-și ia geaca.
— Mergem acolo. Acum.
În mașina Danielei, Andrei a început să povestească.
Domnul Ionescu fusese învățătorul băieților timp de patru ani. Un om blând, cu mâini mari și o răbdare pe care eu n-o întâlnisem la mulți profesori.
După pensionare, își deschisese un mic atelier de tâmplărie într-o clădire veche, închiriată la marginea Bucureștiului.
Repara scaune, dulapuri și uși. Uneori făcea jucării din lemn pentru copiii din familii sărace.
Soția îi murise cu doi ani înainte.
— L-am întâlnit în august, lângă piață, a spus Andrei. Căra niște scânduri și abia putea să meargă. Ne-a spus că proprietarul clădirii nu-i mai prelungește contractul și că trebuie să elibereze atelierul până la sfârșitul lunii.
— Și voi ce-ați făcut? a întrebat Daniela.
— Am vrut să-l ajutăm să termine comenzile restante și să mute lucrurile. Dacă nu le termina, trebuia să dea banii înapoi clienților.
Am privit bandajele de pe mâinile lui.
— Opt weekenduri ați muncit acolo?
— Da. Am curățat, am șlefuit lemn, am vopsit. Domnul Ionescu ne-a arătat cum se folosesc uneltele simple. Nu ne-a lăsat să lucrăm la utilajele electrice.
— Și cei trei sute de lei?
— Am cumpărat șmirghel, pensule și vopsea. Din banii mei de buzunar am mai luat niște mănuși.
Daniela conducea în tăcere.
— De ce ne-ați mințit? am întrebat.
Andrei a oftat.
— La început am vrut să fie o surpriză. Domnul Ionescu spunea mereu că nu mai are pe nimeni care să-l ajute. Apoi am început să rămânem peste noapte, ca să terminăm mai repede. Știam că n-o să ne lăsați. Și, după ce am mințit prima dată, ne-a fost rușine să recunoaștem.
— Andrei, una e să ajuți un om și alta e să dispari două zile fără să știe părinții unde ești!
— Știu, mamă.
— Dar mâinile? Ce ai pățit?
— Am alunecat când mutam niște scânduri și m-am zgâriat în niște așchii. Domnul Ionescu mi-a curățat rănile și mi le-a bandajat. Nu sunt adânci.
— O să hotărască un medic asta, nu tu.
Când am ajuns, se lumina de ziuă.
Atelierul era într-o curte îngustă, în spatele unei foste clădiri industriale.
Ușa era întredeschisă.
Daniela a intrat prima.
— Mihai!
Băiatul s-a ridicat speriat de pe un scaun.
— Mamă?!
Daniela l-a strâns în brațe atât de tare, încât aproape l-a răsturnat.
— Să nu mai faci niciodată așa ceva! Am crezut că ai murit!
Mihai a început să plângă.
— Iartă-mă, mamă. N-am vrut să te sperii.
Lângă el stătea domnul Ionescu, acum un bărbat de aproape șaptezeci de ani, cu părul alb și umerii aduși.
— Doamnelor, eu sunt vinovat că nu v-am anunțat, a spus. Băieții mi-au spus că aveți cunoștință de tot. Când am aflat azi-noapte că nu era adevărat, am insistat să plece acasă. Mihai a rămas să mă ajute să strâng lucrurile, iar eu am greșit acceptând.
M-am uitat în jur.
Rafturile erau reparate, podeaua curățată, iar lângă perete stăteau aliniate câteva băncuțe de lemn proaspăt lăcuite.
Pe una dintre ele era așezată o cutie cu jucării din lemn.
— Le-am făcut pentru un centru de zi, a explicat Mihai. Domnul Ionescu promisese că le termină până luni.
Am atins o căsuță mică, din lemn, șlefuită cu grijă.
— Voi le-ați făcut?
— Noi am ajutat. Domnul ne-a învățat.
Atunci am înțeles de ce băieții veneau acasă obosiți și plini de praf.
Nu ascundeau o faptă rea.
Dar făcuseră un lucru bun într-un mod care ne pusese pe toți în pericol.
— Domnule Ionescu, i-am spus, vă respectăm pentru ce ați făcut pentru copiii noștri. Dar trebuia să ne sunați. Sunt minori.
Bătrânul a încuviințat.
— Aveți dreptate. Îmi pare sincer rău.
Am anunțat poliția că îl găsisem și pe Mihai, apoi am urmat indicațiile primite pentru încheierea verificărilor. Mai târziu, l-am dus pe Andrei la medic, care i-a curățat rănile și ne-a explicat cum să le îngrijim.
În zilele următoare, Daniela și cu mine am discutat cu domnul Ionescu despre atelier.
Nu puteam schimba decizia proprietarului. Contractul urma să expire, iar bătrânul trebuia să plece.
Dar puteam ajuta altfel.
Am vorbit cu părinții câtorva foști elevi și am găsit un spațiu mai mic, într-o curte din cartier. Proprietarul a acceptat o chirie accesibilă, iar câțiva dintre noi am contribuit la transportul uneltelor.
Băieții au ajutat și ei, de data aceasta numai ziua, cu acordul nostru și fără activități periculoase.
În prima sâmbătă după mutare, domnul Ionescu ne-a invitat să vedem noul atelier.
Pe ușă pusese o plăcuță simplă, făcută de el.
“Atelierul lui nea Dumitru”.
Andrei s-a apropiat de mine.
— Mamă, mai ești supărată?
— Sunt supărată că m-ai mințit. Și probabil o să mai fiu o vreme.
A coborât privirea.
L-am cuprins de umeri.
— Dar sunt și mândră că ai vrut să ajuți un om. Trebuie doar să înțelegi că un lucru bun nu justifică orice mijloc.
— Am înțeles. N-o să mai plec fără să-ți spun unde sunt.
— Și dacă vreodată ai o problemă, mă suni. Chiar dacă ai făcut o prostie. Mai ales atunci.
M-a îmbrățișat.
Domnul Ionescu ne privea din prag, cu ochii umezi.
— Să știți că băieții dumneavoastră mi-au dat un motiv să mă ridic dimineața din pat, a spus încet.
Daniela i-a zâmbit.
— Atunci aveți grijă de ei când vin în vizită. Iar noi avem grijă să știm unde sunt.
Am râs cu toții, pentru prima dată după noaptea aceea îngrozitoare.
Când am plecat, Andrei mi-a întins cheia veche.
— Domnul Ionescu mi-a dat-o mie, dar cred că ar trebui s-o păstrezi tu.
Am strâns-o în palmă.
— Nu, Andrei. Păstreaz-o. Să-ți amintească de omul pe care l-ai ajutat.
Apoi l-am privit drept în ochi.
— Și de noaptea în care aproape mi-ai oprit inima.
A zâmbit rușinat și mi-a prins mâna.
De atunci, Andrei nu mi-a mai ascuns unde merge. Iar eu am învățat să-i ascult planurile înainte să-i spun că nu se poate.
Cât despre domnul Ionescu, în fiecare sâmbătă, când băieții aveau timp, îi primea în atelier și îi învăța câte ceva despre lemn, răbdare și meserie.
De data aceasta, cu noi știind exact unde sunt.