Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În partea de jos a documentului apărea o semnătură care semăna izbitor cu a mea.
Numai că eu nu semnasem niciodată hârtia aceea.
Am mărit imaginea de pe telefon și am simțit cum mi se strânge stomacul.
Cezar falsificase semnătura mea.
— Pavele, i-am spus administratorului, nu pune mâna pe documente. Lasă-l să-ți arate ce pretinde că are.
Pavel a apropiat telefonul de mapă, fără să atingă foile.
— Domnule Anton, aici scrie că ați cedat administrarea pensiunii către firma domnului Cezar.
— Știu ce scrie. Dar eu nu am semnat nimic.
În curte, Claudia a început să se agite.
— Tată, nu mai face scandal! Ai promis că ne lași să ne ocupăm de pensiune!
— Claudia, ți-am promis că te voi ajuta dacă vrei să muncești aici. Nu că îți dau afacerea mea.
Cezar a smuls documentul din fața telefonului.
— Avem actele! Nu ne puteți opri!
— Atunci arată-le polițiștilor, i-am răspuns.
Ginerele meu a încremenit.
— Ce polițiști?
— Cei pe care i-am anunțat înainte să ajungeți.
Cu o seară înainte, primisem un telefon de la un cunoscut care lucra într-o firmă de transport.
Îmi spusese că Cezar comandase patru camioane pentru o mutare la pensiunea mea, la ora patru dimineața.
Atunci am înțeles că nu mai era vorba despre simple amenințări.
Mi-am sunat avocatul și am discutat cu poliția despre informațiile primite. Mi s-a recomandat să nu provoc o confruntare și să anunț imediat dacă încearcă să intre fără drept sau să scoată bunuri.
De aceea îi spusesem lui Pavel să deschidă poarta curții, dar să nu permită mutarea mobilierului.
Voiam să văd ce documente invocă ginerele meu și să evit ca administratorul să fie agresat.
Acum, pe camere, îl vedeam pe Cezar uitându-se speriat spre stradă.
— Anton, nu puteți chema poliția împotriva propriei fiice!
— Nu împotriva fiicei mele, Cezar. Împotriva celor care încearcă să-mi ia bunurile folosind acte pe care eu nu le-am semnat.
Claudia s-a apropiat de telefonul lui Pavel.
— Tată, de ce faci asta? Vrei să ne distrugi?
Am simțit o durere în piept.
— Claudia, eu am construit pensiunea asta împreună cu mama ta. Am muncit treizeci de ani pentru ea. Nu vă las s-o goliți într-o noapte.
În acel moment, la poartă au apărut doi polițiști.
Pavel le-a explicat situația și le-a arătat documentele pe care Cezar pretindea că le are.
Cezar a început să vorbească repede.
— Este o neînțelegere de familie! Socrul meu ne-a promis pensiunea!
Unul dintre polițiști i-a cerut să se legitimeze și să prezinte actele.
Când a văzut documentul cu semnătura mea, a întrebat:
— Domnul Anton confirmă că a semnat acest contract?
Pavel mi-a apropiat telefonul.
— Nu confirm, am răspuns. Nu am semnat și nu am împuternicit pe nimeni să semneze în numele meu.
Polițiștii au consemnat cele declarate și au explicat că autenticitatea documentului urma să fie verificată prin procedurile legale.
Camioanele au rămas în curte până când oamenii angajați de Cezar au înțeles că nu pot încărca nimic.
Apoi au plecat.
Cezar era alb la față.
Claudia plângea.
— Tată, eu nu știam că semnătura este falsă!
Am privit-o pe ecran.
— Atunci spune-mi ce știai, Claudia.
A tăcut câteva secunde.
— Știam că vrem să preluăm pensiunea. Cezar mi-a spus că ai acceptat, dar că nu vrei să recunoști în fața angajaților.
— Și nu te-ai gândit să mă întrebi pe mine?
A început să plângă mai tare.
— Mi-a spus că, dacă nu facem mutarea acum, pierdem totul!
— Ce să pierdeți?
Cezar a încercat să o oprească.
— Claudia, taci!
Dar fiica mea nu l-a ascultat.
— Are datorii, tată. Mult mai mari decât mi-a spus. A promis unor oameni că le va da mobilierul și echipamentele pensiunii ca să acopere o parte din bani.
Am închis ochii.
În sfârșit înțelegeam de ce ginerele meu întrebase de facturi, televizoare și mobilier.
Nu voia să administreze pensiunea.
Voia să o golească.
— Claudia, cât datorează?
— Aproape patru sute de mii de lei.
Am rămas fără cuvinte.
De două ori îi ajutasem cu bani. Le plătisem rate restante, datorii și cheltuieli pe care nu și le puteau permite.
Iar acum încercau să-mi ia și pensiunea.
— Cezar, am spus încet, dacă aveai probleme, puteai să-mi spui adevărul.
Ginerele meu a râs amar.
— Și ce făceați? Mă certați din nou că nu știu să fac afaceri?
— Poate. Dar nu te-aș fi lăsat să ajungi aici fără să încercăm să găsim o soluție legală.
— Dumneavoastră nu înțelegeți! Eu trebuia să fac rost de bani!
— Nu din munca mea și a soției mele.
În zilele următoare, am depus plângere și am predat autorităților înregistrările camerelor, documentele și informațiile despre transport.
Avocatul meu a verificat situația juridică a pensiunii și a societății.
Nu exista niciun transfer valabil al proprietății sau al bunurilor către Cezar.
Documentul prezentat de ginerele meu a fost analizat în cadrul cercetărilor, iar procedurile au continuat potrivit legii.
Nu am primit o hotărâre spectaculoasă peste noapte.
Dar pensiunea a rămas în funcțiune, iar bunurile nu au fost scoase.
Claudia a venit la mine după aproape două săptămâni.
Era singură.
Am primit-o în biroul unde mama ei ținuse ani întregi evidența rezervărilor.
— Tată, am plecat de la Cezar, mi-a spus.
Am privit-o atent.
— Definitiv?
— Nu știu încă. Dar nu mai pot să locuiesc cu el până nu aflu tot adevărul despre datorii.
S-a așezat și a început să plângă.
— Mi-a spus că pensiunea oricum va fi a mea într-o zi. Că tu ești bătrân și că nu are rost să așteptăm.
Cuvintele acelea m-au durut mai tare decât documentul falsificat.
— Claudia, mama ta a murit acum patru ani. Eu sunt încă aici. Și pensiunea asta nu este un lucru pe care îl iei fiindcă te-ai săturat să aștepți.
— Știu, tată. Îmi pare rău.
Am rămas mult timp tăcut.
Apoi am întrebat-o:
— Tu ai fost de acord să vină camioanele?
A coborât privirea.
— Da. Am crezut că avem dreptul să luăm lucrurile. Nu m-am gândit la angajați, la rezervări sau la ce înseamnă pentru tine.
— Atunci nu doar Cezar trebuie să răspundă pentru ce s-a întâmplat.
A încuviințat.
— Știu.
Nu am iertat-o în ziua aceea.
I-am spus că, dacă vrea să repare ceva, trebuie să înceapă prin a-și asuma propriile decizii.
Claudia a cooperat cu autoritățile și a oferit informațiile pe care le avea despre pregătirile făcute de Cezar.
În lunile următoare, și-a găsit un serviciu într-un hotel din Constanța.
Pentru prima dată după mulți ani, a început să muncească zilnic, fără să aștepte bani de la mine.
Uneori mă suna seara.
— Tată, astăzi am avut douăzeci de turiști care s-au plâns că nu merge aerul condiționat.
— Și ce-ai făcut?
— Am chemat omul de la întreținere și le-am găsit alte camere până s-a rezolvat.
Am zâmbit.
— Vezi? Așa se conduce o afacere. Cu muncă, nu cu hârtii luate pe ascuns.
Într-o duminică, aproape un an mai târziu, Claudia a venit la pensiune.
A adus un buchet de flori și l-a așezat lângă fotografia mamei ei, pe care o păstram la recepție.
— Tată, am trecut azi pe la cimitir. I-am spus mamei că îmi pare rău.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Și mie îmi pare rău că am ajuns să ne vedem prin camerele de supraveghere, în loc să stăm de vorbă ca tată și fiică.
Claudia m-a îmbrățișat.
Nu i-am promis că îi voi lăsa pensiunea.
Nu i-am dat bani și nici nu am șters ce se întâmplase.
Dar i-am spus că poate veni să mă viziteze, dacă respectă limitele pe care le stabilisem.
În seara aceea, după ce a plecat, am ieșit în grădină.
Trandafirii plantați de Ileana înfloriseră din nou.
Pavel a venit lângă mine.
— Domnule Anton, vă mai amintiți noaptea cu cele patru camioane?
Am zâmbit amar.
— Cum s-o uit, Pavele?
— Atunci am crezut că pierdem tot.
M-am uitat spre clădirea luminată, unde turiștii se întorceau de la plajă.
— Și eu m-am temut, i-am spus. Dar nu pentru mobilier.
— Atunci pentru ce?
Am privit fotografia Ilenei, luminată prin fereastra recepției.
— Pentru că, în noaptea aceea, era cât pe ce să-mi pierd și ultimul om din familia mea.
Pavel n-a mai spus nimic.
Am rămas câteva clipe în grădină, ascultând marea.
Pensiunea era încă acolo, cu toate cele optsprezece camere, cu trandafirii Ilenei și cu oamenii care munceau pentru ea.
Iar Claudia începuse, încet, să înțeleagă că dragostea unui părinte nu înseamnă dreptul de a-i lua tot ce a construit.