Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am smuls fotografia din mâna lui Ștefan și am citit mesajul scris pe spate.
“Dacă reușești s-o faci pe Alina să se îndrăgostească de tine până la sfârșitul semestrului, câștigi pariul. Să vedem dacă mai râde cineva de nasul tău. Roxana.”
Am citit de două ori.
Apoi m-am uitat la bărbatul pentru care cheltuisem 24.000 de lei, pe care îl îngrijisem după operație și lângă care dormisem șapte ani.
— Ștefan, ce înseamnă asta?
Și-a acoperit fața cu mâinile.
— Alina, eram niște copii proști. Aveam douăzeci și patru de ani. Nu gândeam.
— Ce pariu?
— Roxana și câțiva băieți din grupul nostru făceau glume pe seama mea. Știau că îmi era rușine cu nasul. Într-o seară, după o petrecere, au început să râdă că nicio fată frumoasă nu s-ar uita la mine.
Mi-am simțit stomacul strângându-se.
— Și eu ce legătură aveam?
— Roxana a spus că tu erai îndrăgostită de mine. Că mă priveai mereu când ne întâlneam. Eu nu o credeam.
— Și atunci?
— Au făcut un pariu. Dacă reușeam să te cuceresc până la sfârșitul semestrului, îmi dădeau două mii de lei.
Am rămas fără aer.
— Două mii de lei? Pentru atât ai început să ieși cu mine?
Ștefan a izbucnit în plâns.
— La început, da. Dar apoi m-am îndrăgostit de tine cu adevărat!
M-am așezat pe marginea patului.
Mi-am amintit prima noastră întâlnire.
Venise cu flori, mă dusese la o cafenea mică din Iași și îmi spusese că nu mai cunoscuse niciodată o femeie ca mine.
Eu îl crezusem.
— Și banii? i-am întrebat. I-ai primit?
A ezitat.
— Da.
Am închis ochii.
— Dumnezeule, Ștefan…
— Alina, ascultă-mă! După câteva săptămâni, pariul nu mai conta. Te iubeam. Nu știam cum să-ți spun adevărul fără să te pierd.
— Șapte ani de căsnicie, Ștefan! Șapte ani în care ai fi putut să-mi spui!
— Mi-a fost rușine.
M-am ridicat și am mers spre fereastră.
— Și operația? Ce legătură are cu toate astea?
Ștefan și-a șters ochii.
— După operație, m-am simțit pentru prima dată bine cu mine. Am început să mă gândesc la oamenii care râdeau de mine în facultate. Voiam să mă vadă acum.
— De aceea mă întrebai despre foștii colegi?
— Da.
— Și unde ai fost sâmbăta trecută, când ai dispărut trei ore?
A coborât privirea.
— M-am întâlnit cu Roxana.
Am simțit o înțepătură în piept.
— Cu Roxana?
— M-a contactat după ce am pus o fotografie nouă pe internet. Mi-a scris că arăt foarte bine și că ar vrea să ne vedem.
— Și te-ai dus.
— Da. Am vrut să-i arăt că nu mai sunt băiatul de care râdea.
— Ce s-a întâmplat între voi?
— Am băut o cafea. Atât.
L-am privit atent.
— Ștefan, după tot ce mi-ai ascuns, cum să te mai cred?
N-a răspuns.
Am luat fotografia și am întors-o din nou.
— De ce ai scos-o din album?
— Roxana mi-a spus că încă păstrează o fotografie de la petrecerea aceea, cu mesajul pe spate. Am vrut să văd dacă o ai și tu. Când am găsit-o, mi-am dat seama că ai putea descoperi totul.
— Și ai ascuns-o în portofel?
— Da.
Am început să râd amar.
— Ai preferat să mă minți din nou, în loc să-mi spui adevărul.
Ștefan s-a apropiat.
— Alina, te iubesc. Operația nu a schimbat asta.
M-am retras.
— Nu știu ce să mai cred.
În noaptea aceea am dormit în sufragerie.
Dimineața, Ștefan mi-a adus cafeaua și a încercat să mă îmbrățișeze.
— Putem să trecem peste asta, Alina. Au trecut doisprezece ani.
— Pentru tine au trecut doisprezece ani. Pentru mine, adevărul a apărut aseară.
I-am cerut câteva zile de liniște.
M-am mutat temporar la sora mea, Ioana, care locuia tot în Iași.
Când i-am povestit, a rămas uluită.
— Alina, omul ăsta a început relația cu tine pentru un pariu?
— Așa spune.
— Și acum s-a întâlnit cu femeia care a pus pariul?
Am încuviințat.
Ioana m-a luat de mână.
— Nu te grăbi să hotărăști. Dar nici nu te lăsa convinsă că trebuie să uiți doar pentru că el plânge.
După câteva zile, am sunat-o pe Roxana.
Nu mai vorbiserăm de ani întregi.
— Alina? Ce surpriză!
— Roxana, știu despre pariu.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ți-a spus Ștefan?
— Da. Vreau să știu dacă este adevărat.
A oftat.
— Este. Am fost niște proști. Nu am nicio scuză.
— Și de ce l-ai căutat acum?
— Am văzut fotografia lui după operație. I-am scris, iar el a vrut să ne întâlnim. A vorbit aproape tot timpul despre cât de mult s-a schimbat.
— A pomenit de mine?
Roxana a ezitat.
— Da. Mi-a spus că tu i-ai plătit operația.
Am așteptat.
— Și ce a mai spus?
— Că acum ar putea avea orice femeie ar vrea.
Am simțit că mi se strânge gâtul.
— Asta a spus?
— Alina, nu știu dacă a vrut să se laude sau să-mi demonstreze ceva. Dar da, așa a spus.
Am închis telefonul după ce i-am mulțumit.
În seara aceea, m-am întâlnit cu Ștefan.
— Am vorbit cu Roxana.
A pălit.
— Ce ți-a spus?
— Că te-ai lăudat că acum poți avea orice femeie.
— Alina, am spus-o ca să o fac să se simtă prost! Ani întregi m-au umilit!
— Și eu ce eram în povestea asta, Ștefan? Femeia care ți-a plătit operația ca să poți demonstra altora cât de atrăgător ești?
— Nu! Tu ești soția mea!
— Atunci de ce ai simțit nevoia să te întâlnești pe ascuns cu ea?
A început să plângă din nou.
— Pentru că încă mă doare ce mi-au făcut. Credeam că, dacă mă văd acum, o să scap de rușinea aceea.
M-am uitat la el.
— Ștefan, eu te-am iubit și înainte de operație. Nu ți-am cerut niciodată să arăți altfel. Dar tu ai fost atât de preocupat să le demonstrezi lor ceva, încât ai uitat ce aveai acasă.
A întins mâna spre mine.
— Putem merge la terapie. Putem încerca să reparăm.
Am rămas mult timp tăcută.
— Poate că tu ai nevoie de ajutor ca să treci peste ce ai trăit în liceu și în facultate. Dar eu am nevoie să mă gândesc dacă mai pot avea încredere în tine.
În lunile următoare, Ștefan a început să meargă la consiliere psihologică.
Eu am rămas separată de el.
Nu pentru că operația îl făcuse mai atrăgător.
Ci pentru că descoperisem că începutul relației noastre fusese construit pe o umilință despre care numai eu nu știusem.
După aproape patru luni, ne-am întâlnit din nou.
Ștefan părea mai liniștit.
— Alina, am înțeles cât de mult am trăit încercând să le demonstrez altora că valorez ceva. Dar asta nu justifică ce ți-am făcut.
— Știu.
— Mă poți ierta?
Am privit fotografia veche pe care o adusesem cu mine.
— Poate că într-o zi o să te iert. Dar nu pot să mă întorc într-o căsnicie în care mă întreb mereu ce altceva mi-ai ascuns.
Ștefan a coborât capul.
— Deci vrei să divorțăm?
— Da.
Nu a încercat să mă oprească.
Am încheiat divorțul fără scandal. Am împărțit bunurile comune potrivit înțelegerii noastre și fiecare și-a continuat viața.
Eu am rămas în Iași, la serviciul meu, și am început din nou să economisesc pentru mașina pe care mi-o dorisem.
Într-o sâmbătă, aproape un an mai târziu, am cumpărat o mașină mică, la mâna a doua.
Nu era scumpă și nici nouă.
Dar era a mea.
Când am ajuns acasă, am găsit fotografia veche într-o cutie cu lucruri pe care nu le mai răsfoisem de mult.
Am privit-o câteva secunde.
Pe față eram eu, la douăzeci și trei de ani, zâmbind fără să știu că cineva făcuse un pariu pe sentimentele mele.
Pe spate erau cuvintele Roxanei.
Am rupt fotografia și am aruncat-o.
Nu pentru că voiam să șterg cei șapte ani de căsnicie.
Ci pentru că nu mai voiam să păstrez dovada unei glume crude pe care alții o făcuseră pe seama mea.
Apoi mi-am luat cheile mașinii și am ieșit.
Pentru prima dată după multă vreme, nu mai aveam nevoie să aflu dacă cineva mă considera suficient de frumoasă, suficient de bună sau suficient de importantă.
Știam eu cine sunt.
Și îmi era de ajuns.