Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Camelia și-a împins căruciorul spre casele de marcat, fără să se mai uite înapoi.
Bătrâna rămăsese lângă vitrina frigorifică, strângând cei cincizeci de lei în palmă.
— Haideți cu mine, i-am spus. Găsim noi ceva pentru masa de Crăciun.
— Nu vreau să vă cheltuiți banii pentru mine, mamă.
— Nici nu v-am propus asta. Vreau doar să vedem ce mai este la ofertă.
Am mers împreună la raionul de carne. Am găsit un pui întreg și câteva legume la preț redus.
Bătrâna a numărat din nou banii.
— Îmi ajung, a spus, ușurată.
Am ajutat-o să pună cumpărăturile în coș.
— Cum vă numiți?
— Zamfira. Am șaptezeci și trei de ani.
— Eu sunt Simona. Nepoțelul dumneavoastră câți ani are?
— Nouă. Îl cheamă Rareș. Îl cresc de când avea trei ani. Mama lui a murit, iar tatăl nu s-a mai interesat de el.
Mi s-a strâns inima.
— Și vă descurcați singură?
— Cum pot, mamă. Am pensia mea și alocația lui. Nu ne permitem multe, dar nu ne culcăm flămânzi.
La ieșirea din magazin, i-am cerut numărul de telefon.
— De ce, mamă?
— Organizez un eveniment pentru copii înainte de Crăciun. Mi-ar plăcea să veniți cu Rareș.
A zâmbit timid.
— Dacă e pentru copii, poate venim.
Ne-am despărțit, iar eu am plecat spre casă cu cumpărăturile mamei.
Valeria m-a întâmpinat în prag.
— Simona, de ce ai întârziat atât?
I-am povestit totul.
Când am ajuns la partea cu cele douăsprezece rațe, mama a clătinat din cap.
— Să ai bani și să nu poți lăsa o pasăre unei bătrâne… Asta nu mai e sărăcie de buzunar, mamă. E sărăcie de suflet.
După-amiază am ajuns la întâlnirea organizatorilor galei.
Evenimentul urma să ofere o masă caldă și pachete de Crăciun pentru aproximativ o sută cincizeci de copii din familii cu venituri mici.
Eu mă ocupam de organizare, iar mai multe firme locale contribuiseră cu bani și produse.
Pe lista furnizorilor se afla și firma Cameliei.
Când am intrat în sala de ședințe, ea era deja acolo.
M-a recunoscut imediat.
— Dumneata? Ce cauți aici?
— Sunt coordonatoarea evenimentului.
Camelia a rămas câteva secunde fără cuvinte.
Apoi a zâmbit forțat.
— Ce coincidență! Sper că nu ai luat personal discuția din magazin.
— Nu eu am fost umilită, doamnă Camelia.
Președinta asociației, doamna Rodica, ne-a întrerupt.
— S-a întâmplat ceva?
Am explicat pe scurt ce văzusem în supermarket.
Camelia a izbucnit.
— Extraordinar! Acum sunt judecată pentru că am cumpărat produse la reducere?
— Nu pentru cumpărături, i-am răspuns. Pentru că ați umilit o femeie care v-a rugat să-i lăsați un singur produs.
— Eu dau de mâncare la sute de oameni!
Rodica a privit-o atent.
— Tocmai de aceea comportamentul dumneavoastră ne îngrijorează. Organizăm un eveniment pentru copii care cunosc foarte bine lipsurile.
Camelia și-a încrucișat brațele.
— Vreți să renunțați la firma mea pentru o ceartă într-un magazin?
— Vrem să discutăm situația înainte de a lua o decizie, a răspuns Rodica.
Contractul nu fusese încă semnat. Urma să alegem furnizorul în acea după-amiază.
Am ieșit din sală cât timp ceilalți membri ai comitetului au discutat ofertele, pentru ca decizia să nu depindă numai de conflictul meu cu Camelia.
După aproape o oră, Rodica m-a chemat înapoi.
— Am decis să alegem alt furnizor. Am analizat și celelalte oferte, iar una dintre ele este potrivită pentru bugetul și cerințele evenimentului.
Camelia s-a ridicat brusc.
— O să regretați! Firma mea are contracte cu jumătate din oraș!
Rodica a rămas calmă.
— Este dreptul dumneavoastră să lucrați cu cine doriți. Și este dreptul nostru să alegem colaboratorii potriviți.
Camelia și-a strâns documentele și a plecat fără să salute.
Am crezut că povestea se încheiase acolo.
Dar două zile mai târziu, am primit un telefon de la un bărbat care s-a prezentat drept administratorul firmei Cameliei.
— Doamnă Simona, aș vrea să discutăm despre ce s-a întâmplat la supermarket.
— Vă ascult.
— Am aflat că produsele cumpărate atunci erau pentru o comandă a firmei. Doamna Camelia a vrut să profite de reducere. Nu exista nimic ilegal în asta, dar felul în care a vorbit cu acea femeie a fost nepotrivit.
— Sunt de acord.
— Am discutat cu ea. Din păcate, nu consideră că a greșit. Eu însă lucrez de doisprezece ani în firmă și nu vreau ca oamenii să creadă că toți angajații gândim la fel.
Mi-a spus că mai mulți colegi fuseseră nemulțumiți când au aflat incidentul.
— Vrem să donăm din partea angajaților câteva pachete alimentare pentru familiile invitate la gală. Fără publicitate și fără să cerem nimic în schimb.
Am discutat propunerea cu asociația, care a acceptat donația.
În zilele următoare, vestea pierderii contractului a ajuns și la alți colaboratori ai Cameliei. Unii i-au cerut explicații, iar ea a fost nevoită să răspundă pentru comportamentul ei, nu doar pentru calitatea serviciilor oferite.
Nu și-a pierdut firma peste noapte. Dar a descoperit că reputația nu se construiește numai cu bani și reclame.
Cu o săptămână înainte de Crăciun, am sunat-o pe Zamfira.
— Doamnă Zamfira, mai țineți minte invitația mea?
— Cum să nu, mamă?
— Vă așteptăm duminică, împreună cu Rareș.
În ziua evenimentului, sala era plină de copii, părinți și bunici.
Zamfira a venit ținându-l de mână pe Rareș, un băiețel slăbuț, cu ochi mari și o geacă albastră.
— Bună ziua, doamnă Simona! a spus el politicos.
— Bună, Rareș! Mă bucur că ai venit.
La masă, băiatul a mâncat cu poftă, iar la sfârșit a primit un pachet cu dulciuri, rechizite și o carte.
Zamfira privea totul cu ochii umezi.
— Nu știu cum să vă mulțumesc.
— Nu trebuie. Mă bucur că sunteți aici.
După eveniment, când strângeam ultimele decorațiuni, am primit un mesaj de la Camelia.
“Am aflat că gala a ieșit bine. Poate am exagerat în magazin. Dar nici dumneata nu trebuia să-mi strici afacerile.”
L-am citit de două ori.
I-am răspuns simplu:
“Nu v-am stricat afacerile. V-am spus ce am văzut. Decizia a aparținut organizatorilor. Sper doar ca data viitoare să nu mai umiliți un om pentru că are mai puțini bani.”
Nu mi-a mai scris.
În Ajunul Crăciunului, am mers la mama cu câteva pachete și cu o prăjitură făcută de mine.
Valeria stătea în fotoliu, cu o pătură pe genunchi.
— Simona, am primit un telefon de la o doamnă Zamfira. Mi-a spus să-ți mulțumesc și că Rareș a fost foarte fericit.
Am zâmbit.
— Mă bucur, mamă.
Mama m-a privit câteva clipe.
— Știi ce mi-a spus femeia aceea?
— Ce?
— Că în ziua când a plecat din supermarket fără rața pe care o voia, s-a simțit umilită. Dar când ai invitat-o la masă, a simțit că cineva o vede din nou ca pe un om.
M-am așezat lângă mama și i-am prins mâna.
Mi-am amintit de toate serile din copilărie în care ea venea acasă cu sacoșa aproape goală și îmi spunea că uitase portofelul.
Atunci nu înțelegeam de ce zâmbea, deși uneori nu avea bani nici pentru pâine.
Acum înțelegeam.
Nu voia să mă facă să mă simt săracă.
Iar în Crăciunul acela, mă bucuram că reușisem să fac același lucru pentru o bunică și nepotul ei: să-i ajut fără să-i fac să se simtă mai puțin decât ceilalți.