Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mirela, te-am întrebat ceva. De ce această femeie îți spune mamă?
Liviu stătea în picioare, cu privirea fixată asupra soției lui.
Mama și-a retras încet mâna de deasupra dosarului.
— Liviu, nu este ceea ce crezi. Alexandra este… fiica mea.
Pentru câteva secunde, în birou nu s-a auzit nimic.
— Fiica ta? a repetat Liviu. Mi-ai spus că nu ai copii!
Mirela și-a dus mâna la gură.
— Am vrut să-ți spun, dar nu am găsit momentul potrivit.
— În douăzeci și doi de ani?
Am privit-o pe mama.
Nu mă mai interesa să o văd umilită. Voiam doar să aud adevărul.
— Spune-i, mamă. Spune-i de ce ai plecat.
Mirela s-a așezat pe un scaun.
— Când l-am cunoscut pe Liviu, eram nefericită. Mă săturasem de lipsuri, de griji, de viața pe care o aveam. Am crezut că merit altceva.
— Și eu? am întrebat. Eu ce meritam, la doisprezece ani?
Mama a început să plângă.
— Alexandra, eram tânără și egoistă. Mi-am spus că tatăl tău te poate crește mai bine decât mine.
Liviu a făcut un pas înapoi.
— Mirela, când ne-am cunoscut, mi-ai spus că ești divorțată și nu ai copii. Nu ți-am cerut niciodată să renunți la nimeni.
— Mi-a fost teamă că n-o să mă mai vrei dacă afli!
— Și ai ales să-ți abandonezi fiica?
Mama nu i-a răspuns.
Atunci Liviu s-a întors spre mine.
— Alexandra, îmi pare rău. Nu am știut că exiști.
— Vă cred, i-am spus. Dar eu am crescut crezând că dumneavoastră nu m-ați vrut în casa aceea.
Liviu a închis ochii.
— Niciodată nu mi-a spus că are o fiică.
Mi-am amintit de seara în care mama plecase cu valiza și îmi spusese că Liviu nu era pregătit să crească un copil.
Douăzeci și doi de ani purtasem acele cuvinte în mine.
Acum aflam că nici măcar nu fuseseră adevărate.
— Mamă, de ce mi-ai spus că el nu mă vrea?
Mirela și-a șters lacrimile.
— Pentru că nu aveam curaj să-ți spun că eu voiam să plec singură.
Am simțit că mi se strânge pieptul.
Tata muncise ani întregi ca să-mi ofere tot ce putea. Îmi împletise părul, îmi pregătise pachetul pentru școală și mă ținuse de mână când plângeam după mama.
Iar ea alesese să-mi spună o minciună, ca să nu pară singura vinovată.
Liviu s-a așezat la birou.
— Și când Alexandra te-a căutat la optsprezece ani?
Mama a tresărit.
— De unde știi?
— Nu știa, am intervenit. Eu i-am spus acum.
Am privit-o direct.
— Te-am sunat și mi-ai zis să nu-ți complic viața. Îți amintești?
Mirela a coborât capul.
— Da.
— Iar când tata a murit, acum patru ani, ți-am trimis vestea. Nici atunci n-ai venit.
Liviu s-a întors brusc spre ea.
— Tatăl Alexandrei a murit și tu n-ai fost la înmormântare?
— Nu știam cum să mă întorc după atâția ani!
— Puteai măcar să-i fii alături fiicei tale, a răspuns el.
Mama a început să plângă mai tare.
Pentru prima dată, nu am simțit nevoia să o consolez.
Liviu a privit dosarul de pe birou.
— Alexandra, documentele acestea au legătură cu mama ta?
— Unele, da. Dar vreau să fie clar că sunt aici în calitate profesională. Am declarat legătura de familie conducerii firmei mele, iar concluziile verificării vor fi stabilite de colegii responsabili.
I-am explicat că anumite cheltuieli personale ale Mirelei fuseseră înregistrate greșit în contabilitatea societății.
Nu puteam afirma că mama furase bani. Documentele arătau doar că unele plăți trebuiau justificate și corectate.
Liviu a ascultat atent.
— Vreau să se verifice totul corect. Fără să fie favorizat sau acuzat cineva doar pentru că face parte din familia mea.
— Exact asta urmărim, i-am răspuns.
Mirela a ridicat privirea.
— Alexandra, ai venit aici ca să te răzbuni?
Am clătinat din cap.
— Nu, mamă. Eu nu știam că vei intra astăzi în birou. Am venit să-mi fac meseria. Dar dacă tot ne-am întâlnit, nu mai vreau să ascund adevărul pentru tine.
Liviu s-a ridicat.
— Mirela, cred că trebuie să plecăm acasă și să discutăm serios.
— Liviu, te rog, nu mă părăsi!
— Nu iau nicio hotărâre acum. Dar trebuie să înțelegi că mi-ai ascuns o parte esențială din viața ta timp de douăzeci și doi de ani.
Mama s-a uitat spre mine.
— Alexandra, putem vorbi?
Am ezitat.
— Nu astăzi.
Mi-am luat dosarul și am ieșit.
Pe hol, m-am oprit lângă o fereastră și am început să plâng.
Nu pentru că mama fusese descoperită.
Ci pentru că, după atâția ani, auzisem în sfârșit că nu fusesem abandonată fiindcă un bărbat nu mă voia.
Fusesem abandonată pentru că mama alesese să plece fără mine.
În săptămânile următoare, verificarea financiară a continuat sub coordonarea colegilor mei. Cheltuielile înregistrate greșit au fost clarificate și corectate de contabilitatea societății, iar eu nu am participat la deciziile finale privind acele operațiuni.
Liviu m-a contactat o singură dată, printr-un mesaj.
“Alexandra, îmi pare rău pentru ce ai trăit. Nu am știut adevărul. Îți doresc să ai liniștea pe care o meriți.”
I-am mulțumit.
Nu aveam nevoie să devină tatăl meu și nici să-mi ofere bani.
Aveam nevoie doar să știu că nu participase conștient la abandonul meu.
Mama m-a sunat de mai multe ori.
La început, nu am răspuns.
După aproape două luni, am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea din Cluj.
A venit fără bijuterii scumpe și fără hainele elegante cu care o vedeam în fotografii.
Părea obosită.
— Alexandra, Liviu și cu mine locuim separat de câteva săptămâni, mi-a spus.
Am privit-o fără să răspund.
— Nu știu dacă vom mai putea repara căsnicia. Dar am înțeles că nu pot să dau vina pe tine pentru ce s-a întâmplat.
— Nu eu am distrus încrederea dintre voi, mamă.
— Știu.
A început să plângă.
— Am pierdut douăzeci și doi de ani din viața ta. N-am fost lângă tine când ai terminat liceul, când ai absolvit facultatea, când ți-a murit tatăl…
— Nu, n-ai fost.
— Crezi că mă vei putea ierta vreodată?
M-am uitat la femeia din fața mea.
Era mama mea, dar era și o străină.
— Nu știu. Pot să încerc să te cunosc din nou, dar nu pot să mă prefac că n-ai plecat.
A dat din cap.
— Accept orice îmi poți oferi.
Nu ne-am îmbrățișat atunci.
Am băut cafeaua, am vorbit despre tata și despre anii în care crescusem fără ea.
Pentru prima dată, mama m-a ascultat fără să se justifice.
Au trecut câteva luni până când am acceptat să mergem împreună la mormântul tatei.
Mirela a adus un buchet de flori albe.
A stat mult timp în fața crucii.
— Ilie, îmi pare rău că te-am lăsat singur cu toate, a șoptit.
Eu am așezat florile lângă cele pe care le adusesem.
Nu știam dacă tata ar fi iertat-o.
Dar știam că el nu și-ar fi dorit să-mi petrec toată viața purtând furia aceea.
La plecare, mama m-a întrebat:
— Alexandra, pot să te sun duminică?
Am privit-o câteva clipe.
— Da, mamă. Poți să mă suni.
A zâmbit printre lacrimi.
Nu era o împăcare deplină. Nu puteam recupera copilăria pierdută și nici anii în care tata fusese singurul meu sprijin.
Dar era prima dată când mama îmi cerea voie să intre în viața mea, în loc să hotărască singură când să plece din ea.
Și, de data aceasta, eu eram cea care putea alege.