Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 După scrisoare, Raluca pusese o copie a unui document medical și o fotografie făcută la maternitate.
În fotografie, fetița noastră, Ilinca, era într-un incubator, cu un tub subțire care o ajuta să respire.
Sub fotografie, Raluca scrisese de mână:
“În timp ce tu petreceai cu Larisa, eu mă rugam să nu ne pierdem fetița.”
Am simțit că mi se taie respirația.
M-am uitat la data și ora fotografiei.
Era făcută la 23:18, exact în seara în care eu ciocneam un pahar de șampanie pe terasa apartamentului din Mamaia.
Am continuat să citesc.
“Mihai, Ilinca a avut probleme respiratorii imediat după naștere. Medicii au intervenit și au dus-o la terapie intensivă neonatală. Matei era bine, dar eu nu știam dacă fetița noastră va trece cu bine peste primele ore.
Te-am sunat de douăzeci și opt de ori.
Ți-am trimis mesaje.
Am rugat-o pe sora mea să te caute.
Nu ți-am cerut să faci minuni. Am vrut doar să fii lângă mine.
Când medicul mi-a spus că Ilinca începe să respire mai bine, primul meu gând a fost să te sun din nou.
Apoi m-am oprit.
Mi-am dat seama că eu încă te așteptam, deși tu aleseseși deja unde voiai să fii.”
Am lăsat foaia pe genunchi.
Nu mai puteam pretinde că nu știusem.
Văzusem apelurile. Citisem mesajele. Și totuși rămăsesem la Mamaia.
În clipa aceea, Larisa a apărut în ușa camerei.
Venise cu mine de la mare și mă așteptase în sufragerie.
— Mihai, ce se întâmplă? Unde este Raluca?
I-am arătat brățările.
— A născut. Gemenii s-au născut acum două zile.
Larisa a rămas nemișcată.
— Dar tu mi-ai spus că mai are aproape o lună până naște!
— A născut mai devreme.
S-a uitat la scrisoarea din mâna mea.
— Știai că este la spital?
N-am răspuns.
— Mihai, te-am întrebat ceva.
— Am văzut mesajele dimineață.
Larisa a făcut un pas înapoi.
— Și ai rămas cu mine?
— Am crezut că medicii se ocupă de tot.
— Medicii se ocupau de copii! Dar tu trebuia să fii lângă soția ta!
Pentru prima dată, Larisa nu mă mai privea ca pe bărbatul care îi cumpărase un apartament scump.
Mă privea cu dezgust.
— Mi-ai spus că între voi nu mai există nimic, a continuat. Că rămâneți împreună doar până se nasc copiii. Dar nu mi-ai spus că ea încă te aștepta să vii la maternitate.
— Larisa, lucrurile sunt complicate…
— Nu. Sunt foarte simple. Ai ales să stai la petrecere în timp ce copiii tăi se nășteau.
Și-a luat geanta și a plecat.
N-am încercat s-o opresc.
Am rămas pe podeaua camerei goale, cu cele două brățări în palmă.
După aproape o oră, am reușit să mă ridic.
L-am sunat pe avocatul Ralucăi.
— Domnule Munteanu, vreau să-mi văd copiii.
— Aveți dreptul să solicitați stabilirea legăturilor personale cu ei. Dar, pentru moment, trebuie să ținem cont de starea medicală a nou-născuților și de recomandările medicilor.
— Unde sunt?
— La maternitate. Fetița este încă sub supraveghere. Vă pot comunica datele necesare pentru a lua legătura cu unitatea medicală, dar vizitele se fac potrivit regulilor spitalului.
Am închis telefonul și am plecat imediat.
La maternitate, am aflat că Ilinca se stabilizase, dar mai avea nevoie de monitorizare.
Raluca nu a vrut să mă vadă.
Am înțeles că nu puteam să intru pur și simplu peste ea și să-i cer iertare.
Am lăsat un mesaj prin sora ei.
“Raluca, am citit tot. Știu că nu există nicio scuză. Vreau să fiu tată pentru Matei și Ilinca, chiar dacă nu mai pot fi soțul tău.”
Nu mi-a răspuns.
După câteva zile, Ilinca a fost externată împreună cu fratele ei.
Raluca s-a mutat temporar la sora ei, într-un apartament din București.
Prin avocați, am început să discutăm despre divorț, locuința copiilor și felul în care urma să particip la creșterea lor.
Eu am încercat să-i ofer bani, o locuință mai mare și o mașină nouă.
Raluca mi-a transmis un singur răspuns:
“Copiii au nevoie de sprijinul tău financiar, dar eu nu am nevoie de cadouri. Am nevoie să respecți ce stabilim pentru ei.”
Atunci am înțeles că nu puteam cumpăra împăcarea.
Au urmat luni grele.
Divorțul s-a încheiat, iar locuința copiilor a fost stabilită la mamă. Am convenit asupra contribuției mele lunare la întreținerea lor și asupra unui program de legături personale adaptat vârstei gemenilor.
La început, întâlnirile aveau loc pentru perioade scurte, în prezența Ralucăi sau a unei persoane apropiate ei.
Prima dată când l-am ținut pe Matei în brațe, avea aproape două luni.
Era atât de mic, încât mi-era teamă să mă mișc.
Raluca stătea lângă mine.
— Sprijină-i capul, Mihai, mi-a spus.
Am făcut cum mi-a arătat.
Matei a deschis ochii pentru câteva secunde, apoi a adormit.
M-am uitat la Raluca.
— Îmi pare rău.
Ea a coborât privirea.
— Știu că îți pare rău acum. Dar eu am avut nevoie de tine atunci.
N-am mai insistat.
În săptămânile următoare, am început să vin regulat la întâlniri.
Am învățat să schimb scutece, să pregătesc biberoane și să recunosc când copiii erau obosiți.
Nu era nimic spectaculos.
Erau lucruri pe care alți tați le făceau fără să aștepte aplauze.
Dar pentru mine însemnau începutul unei responsabilități pe care o ignorasem.
Într-o zi, Raluca mi-a spus că Ilinca avea nevoie de un control medical.
— Pot să vin și eu? am întrebat.
— Da. Ești tatăl ei.
Am mers împreună la consultație.
Medicul ne-a spus că evoluția fetiței era bună și că trebuia să respectăm recomandările de monitorizare.
Pe drumul de întoarcere, am încercat să-i spun Ralucăi că poate am putea începe din nou.
M-a oprit.
— Mihai, nu.
— Dar m-am schimbat.
— Poate că da. Și mă bucur pentru copii. Dar asta nu înseamnă că pot să uit ce ai făcut.
Am rămas tăcut.
— Eu nu vreau să te pedepsesc, a continuat. Vreau doar să-mi cresc copiii fără să trăiesc mereu cu teama că voi fi lăsată singură când am mai mare nevoie de tine.
Am înțeles că hotărârea ei era definitivă.
Cât despre Larisa, relația noastră se încheiase în ziua în care văzuse brățările gemenilor. Apartamentul din Mamaia a rămas pe numele meu, iar mai târziu l-am vândut.
Nu am folosit banii ca să-i cer Ralucăi să mă ierte.
Am pus deoparte o parte din ei pentru viitorul copiilor și mi-am respectat obligațiile față de ei.
Într-o după-amiază, când gemenii aveau aproape un an, am mers să-i iau pentru câteva ore, potrivit programului stabilit.
Matei a venit spre mine de-a bușilea, iar Ilinca a început să râdă când m-a văzut.
Raluca mi-a întins geanta lor.
— Au mâncat. Ilinca trebuie schimbată peste puțin timp. Ai tot ce-ți trebuie aici.
— Mulțumesc, Raluca.
M-a privit câteva clipe.
— Mihai, mă bucur că nu ai renunțat la ei.
Am simțit un nod în gât.
— N-o să renunț niciodată.
Când am ajuns acasă cu copiii, am deschis sertarul în care păstram cele două brățări de maternitate.
Le-am privit câteva secunde.
Îmi aminteau de noaptea în care lipsisem, de fotografia cu scaunul gol de lângă patul Ralucăi și de alegerea pe care nu mai puteam s-o schimb.
Apoi am închis sertarul.
Din camera alăturată, Ilinca a început să plângă.
M-am dus imediat la ea.
Nu mai aveam nevoie de încă un apartament, de o petrecere sau de o femeie care să mă admire pentru banii mei.
Aveam doi copii care aveau nevoie de tatăl lor.
Și, de data aceasta, eram acolo.