Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am desfăcut plicul cu mâinile tremurânde. Ciprian s-a așezat lângă mine, pe patul în care dormise când avea cinci ani.
Hârtia era împăturită de două ori, iar scrisul mamei devenea tot mai nesigur spre sfârșitul paginii.
“Dragii mei Alina și Ciprian, dacă citiți aceste rânduri, înseamnă că ați găsit drumul spre casă. V-am așteptat în fiecare an. Nu v-am părăsit niciodată. Tatăl vostru v-a luat într-o dimineață și nu mi-a mai spus unde sunteți. Am încercat să vă aduc înapoi, dar n-am reușit. Vă rog să nu credeți că am ales să trăiesc fără voi.”
Ciprian a început să plângă.
— Alina, tata ne-a mințit. Toată viața ne-a mințit!
Profira s-a așezat lângă noi.
— Mama voastră a încercat să vă găsească, dragii mei. Să știți că n-a stat cu mâinile în sân.
Am ridicat privirea.
— Atunci de ce nu ne-a găsit? Avea o hotărâre judecătorească prin care putea să ne vadă!
Profira a oftat.
— La început a mers la adresa pe care o știa. Dar tatăl vostru plecase deja cu voi. A făcut cereri, a întrebat la autorități, a căutat rudele lui. În cele din urmă a aflat că sunteți la Timișoara, dar nu știa unde locuiți.
— Și după aceea?
— A încercat să obțină ajutor pentru respectarea hotărârii. Au fost drumuri, cheltuieli și promisiuni. N-a reușit să vă aducă acasă.
M-am uitat la scrisoare.
— Dar douăzeci și doi de ani, tanti Profira? Nici măcar o scrisoare?
Femeia a arătat spre sac.
— Uitați-vă acolo.
Am desfăcut primul teanc.
Pe fiecare plic era trecută o zi de naștere.
Unele aveau hârtia îngălbenită. Altele erau mai noi.
Am găsit scrisoarea pentru ziua în care împlinisem patru ani.
“Alina mea, astăzi faci patru ani. Ți-am cumpărat o rochiță roz. O păstrez în dulap, poate într-o zi o să ți-o pot da.”
Am început să plâng.
Ciprian a deschis un plic de când împlinise zece ani.
“Mamă dragă, sper că mergi la școală și că ești sănătos. Îmi amintesc cum îți plăcea să desfaci toate jucăriile ca să vezi ce au înăuntru. Oare mai faci asta?”
Fratele meu a dus scrisoarea la piept.
— Sunt electrician, Alina. Tot asta fac și acum.
Profira și-a șters ochii.
— Sevastița îmi spunea mereu că băiatul ei o să ajungă să repare lucruri.
Am continuat să citim.
La paisprezece ani, mama îmi scrisese că poate aveam deja prima mea prietenă bună.
La optsprezece ani, îmi urase să fiu fericită și să nu las pe nimeni să mă facă să cred că nu merit iubire.
La douăzeci și unu de ani, scrisul ei era mai apăsat.
“Alina, nu știu dacă mai ești supărată pe mine. Poate tatăl tău ți-a spus lucruri urâte. Dar să știi că eu n-am încetat nicio zi să te iubesc.”
Am închis ochii.
Toată copilăria mea o urâsem pentru că nu venise.
Iar ea îmi scrisese în fiecare an.
— De ce nu le-a trimis? am întrebat.
Profira a privit spre fereastră.
— La început nu avea adresa. Mai târziu, când a aflat unde lucra tatăl vostru, i-a trimis câteva scrisori. I s-au întors. Apoi Valeriu i-a transmis printr-o rudă că voi nu vreți să aveți legătură cu ea.
Am simțit că mi se face rău.
— Și l-a crezut?
— Nu pe deplin. Dar se temea că, dacă insistă, o să vă facă viața mai grea. A continuat să scrie și să păstreze scrisorile. Spunea că, dacă într-o zi veți veni singuri, o să vi le dea.
Ciprian s-a ridicat brusc.
— Mergem la tata. Acum!
L-am prins de braț.
— Mai întâi vreau să văd tot ce a păstrat mama.
Profira ne-a dus în dormitorul ei.
Pe noptieră era o fotografie cu noi doi, făcută când eram mici.
Lângă ea, o cutie cu lumânări și o pereche de ochelari.
În dulap am găsit două pachete legate cu panglică.
Într-unul era rochița roz.
În celălalt, un pulover mic, albastru, pentru Ciprian.
Mama le păstrase douăzeci și doi de ani.
Am îngenuncheat lângă dulap și am plâns până nu am mai avut lacrimi.
Înainte să plecăm, Profira ne-a dat cheia casei și ne-a explicat că Sevastița lăsase documente prin care trebuia clarificată situația locuinței.
— Mama voastră a vrut să vă găsească. Iar dacă nu mai apuca, voia măcar să știți că aici a fost întotdeauna casa voastră.
Am luat sacul cu scrisori și am pornit spre Timișoara.
Pe drum, Ciprian nu a spus aproape nimic.
Ținea în poală plicul de la zece ani.
Când am ajuns la tata, era seară.
Valeriu ne-a deschis ușa.
— Ce-i cu voi? De ce aveți fețele astea?
Am intrat fără să răspund.
Am pus sacul cu scrisori pe masa din sufragerie.
— Am fost la mama.
Tata a încremenit.
— La cine?
— La Sevastița Dobre. Mama noastră.
A făcut un pas înapoi.
— V-am spus să nu răscoliți trecutul!
Ciprian a izbucnit.
— Mama a murit, tată! Acum trei luni! Și noi am ajuns prea târziu din cauza minciunilor tale!
Valeriu s-a sprijinit de spătarul unui scaun.
— A murit?
— Da, am răspuns. Și ne-a lăsat douăzeci și doi de ani de scrisori.
Am scos primul plic.
— Uite ce ne scria când eram mici.
Tata a întors capul.
— Nu vreau să citesc.
— Ba o să asculți, i-am spus. Măcar o dată în viață.
Am început să citesc cu voce tare.
Când am ajuns la rândul în care mama spunea că nu ne abandonase, Valeriu a început să plângă.
— Alina, eu…
— De ce, tată? De ce ne-ai spus că nu ne mai vrea?
A rămas mult timp tăcut.
Apoi a rostit încet:
— Pentru că mi-a fost teamă că o să vă piard.
Ciprian l-a privit cu furie.
— Eram copiii ei! Nu aveai dreptul să ne iei de lângă ea!
— Știu.
— Nu, tată! Dacă știai, nu făceai asta!
Valeriu s-a așezat.
— Când am divorțat, mama voastră voia să rămâneți aproape de ea. Eu nu suportam gândul că o să creșteți fără mine. Am găsit de lucru la Timișoara și am plecat cu voi. Mi-am spus că, dacă trece destul timp, o să vă obișnuiți.
Am simțit cum îmi tremură mâinile.
— Și când te întrebam de ea?
A început să plângă mai tare.
— Vă spuneam că a plecat cu altul pentru că nu voiam să mă întrebați de ce v-am despărțit.
Ciprian a lovit cu palma în spătarul scaunului.
— Ai făcut-o să pară o mamă rea ca să nu aflăm ce ai făcut tu!
Tata a coborât capul.
— Da.
Un singur cuvânt.
Atât a avut de spus după douăzeci și doi de ani.
Am scos ultima scrisoare din sac.
— Mama ne-a așteptat până a murit. Și tu ai știut că o căutam în sufletul nostru în fiecare zi.
Valeriu a întins mâna spre plic.
— Pot să-l citesc?
L-am tras înapoi.
— Nu. Acesta este pentru mine și Ciprian.
A început să plângă.
— Iertați-mă, copii.
M-am uitat la omul care ne crescuse.
Îl iubisem toată viața.
Dar în seara aceea nu mai puteam să-l privesc la fel.
— Tată, ne-ai dat mâncare, haine și o casă. Dar ne-ai luat douăzeci și doi de ani cu mama. Și asta nu ne-o mai poți da înapoi.
Ciprian s-a ridicat.
— Eu nu pot să te iert acum.
Am luat sacul cu scrisori.
— Nici eu.
Am plecat împreună.
În lunile următoare, am mers de mai multe ori în Neamț.
Am curățat casa mamei, am îngrijit grădina și am început să citim scrisorile, una câte una.
Am aflat lucruri despre ea pe care nu le știusem niciodată.
Că îi plăceau liliacul și muzica populară.
Că făcea cozonaci de Paște și păstra mereu două felii pentru noi.
Că în fiecare an, de ziua noastră, aprindea o lumânare și se ruga să fim sănătoși.
Am început să vorbim și cu oamenii din sat.
Unii își aminteau cum întreba de noi.
Alții povesteau că mergea la primărie și la instituții, sperând să afle ceva.
Nu toate încercările ei fuseseră bine documentate.
Dar scrisorile, fotografiile și mărturiile oamenilor ne arătau că nu ne uitase.
Într-o duminică, eu și Ciprian am mers la mormântul ei.
Am pus flori și am aprins lumânări.
Apoi am citit cu voce tare câteva dintre scrisorile pe care ni le lăsase.
— Mamă, am venit, am șoptit. Am ajuns prea târziu, dar am venit.
Ciprian a îngenuncheat lângă cruce.
— Îmi pare rău că am crezut că nu ne-ai vrut.
Am rămas acolo mult timp.
Tata ne-a sunat de câteva ori.
Nu i-am răspuns imediat.
Aveam nevoie de timp.
Nu știam dacă îl vom putea ierta vreodată.
Dar știam că nu mai vrem să trăim cu minciuni.
Într-o seară, când ne întorceam de la Neamț, Ciprian m-a întrebat:
— Alina, crezi că mama ar fi fost fericită să ne vadă împreună?
Am privit sacul cu scrisori de pe bancheta din spate.
— Cred că da. Ne-a scris amândurora în fiecare an.
Fratele meu a zâmbit trist.
— Atunci măcar asta putem face pentru ea. Să nu ne pierdem unul pe altul.
I-am prins mâna.
— Niciodată.
Și am înțeles că mama nu ne lăsase doar o casă și un sac cu scrisori.
Ne lăsase dovada că, timp de douăzeci și doi de ani, în fiecare zi în care noi am crezut că nu ne iubește, ea ne așteptase.