Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Citește scrisoarea, Dănuț. Și după aceea vorbim.
La celălalt capăt al telefonului s-a făcut liniște.
— Mamă, eu n-am cheie de la apartament. Cum vrei să intru?
— Cheia este la vecina mea, tanti Aurica. I-am spus că, dacă veniți, poate să vă deschidă.
— Și de ce n-ai anunțat că pleci?
Am privit marea de la fereastra Tudoriței.
— V-am anunțat că vreau să vorbim. N-ați avut timp să veniți.
Dănuț a oftat.
— Bine, mamă. Merg să citesc scrisoarea.
A închis.
M-am așezat în fotoliul de lângă balcon. Tudorița tocmai pregătea două cești de ceai.
— Ce-au zis copiii? m-a întrebat.
— Au aflat că nu mai sunt acasă. Și primul lucru de care s-au interesat a fost apartamentul.
Tudorița a pus ceaiul pe măsuță.
— Rodica, nu te mai necăji. Ai șaptezeci și unu de ani. Ai dreptul să hotărăști unde vrei să trăiești.
Am zâmbit trist.
— Știu. Dar tot mă doare.
În aceeași după-amiază, Dănuț a ajuns la apartamentul meu din Galați.
Tanti Aurica i-a deschis ușa.
Pe masa din sufragerie era plicul pe care îl lăsasem înainte să plec.
Mai târziu, fiul meu mi-a povestit că îi chemase și pe ceilalți trei frați.
Pentru prima dată după multe luni, se adunaseră toți patru în casa mea.
Viorela a desfăcut scrisoarea și a început să citească.
“Dragii mei copii,
V-am crescut cu dragoste și am făcut tot ce am putut ca să nu vă lipsească nimic.
Nu v-am cerut niciodată să-mi întoarceți anii de muncă.
Dar când am stat trei săptămâni în spital, am înțeles că nu mai pot să-mi petrec bătrânețea așteptând să aveți timp pentru mine.
Nu vă scriu ca să vă pedepsesc.
Vă scriu ca să vă spun că am hotărât să trăiesc altfel.
M-am mutat pentru o vreme la Constanța, alături de o prietenă care mi-a fost aproape când eram bolnavă.
Apartamentul din Galați este încă al meu. Nu l-am vândut și nu l-am dăruit nimănui.
Dar am decis să-l închiriez, iar banii să-i folosesc pentru cheltuielile mele și pentru a-mi construi o viață liniștită la mare.
Nu mai vreau să păstrez casa goală doar pentru că voi spuneți că într-o zi o veți moșteni.
Cât sunt în viață, eu hotărăsc ce fac cu bunurile mele.
Dacă vreți să mă vedeți, mă puteți suna și putem stabili o vizită.
Dar vă rog să nu veniți doar ca să mă întrebați ce se întâmplă cu apartamentul.
Mama.”
După ce Viorela a terminat de citit, nimeni n-a vorbit câteva clipe.
Apoi Laurențiu a izbucnit.
— Cum adică îl închiriază? Noi ce facem dacă are nevoie de cineva să se ocupe de el?
Mădălina s-a uitat spre el.
— Laurențiu, mama tocmai ne-a scris că a stat trei săptămâni în spital fără să mergem la ea. Și tu tot de apartament întrebi?
— Nu asta am vrut să spun!
— Ba exact asta ai spus.
Dănuț s-a așezat pe canapea.
— Eu i-am zis că nu putem veni fiindcă era weekend.
Viorela l-a privit.
— Și eu i-am spus că am musafiri.
Mădălina a început să plângă.
— Eu chiar aveam copiii bolnavi atunci. Dar după aceea puteam să mă duc. Măcar o oră.
Pentru prima dată, copiii mei au început să vorbească despre ce se întâmplase, fără să mă mai învinovățească pe mine.
A doua zi, m-a sunat Viorela.
— Mamă, am citit scrisoarea.
— Știu, mamă.
— Îmi pare rău că nu am venit la spital.
Am rămas tăcută.
— Mamă, chiar îmi pare rău. M-am gândit că, dacă medicii spun că ești bine, nu e atât de grav.
— Viorela, eu nu aveam nevoie să mă salvezi. Aveam nevoie să vii să mă vezi.
A început să plângă.
— Știu acum.
În zilele următoare, m-au sunat și ceilalți.
Dănuț mi-a spus că se simte vinovat.
Laurențiu a încercat să mă convingă să mă întorc la Galați.
Mădălina m-a întrebat dacă poate veni cu copiii într-un weekend.
Le-am răspuns tuturor că nu vreau să mă cert cu ei.
Dar nici nu mă voi întoarce doar pentru că se simt ei mai bine dacă sunt aproape de apartamentul meu.
Între timp, Tudorița și cu mine ne organizasem viața la Constanța.
După ce am discutat cu medicul și am văzut că mă refăcusem suficient, am început să ieșim zilnic la plimbare.
Dimineața mergeam pe faleză.
Uneori ne opream pe o bancă și priveam pescărușii.
Alteori cumpăram câte o plăcintă caldă și ne întorceam acasă să bem ceai.
Tudorița îmi povestea despre tinerețea ei.
Eu îi povesteam despre copiii mei, dar nu mai plângeam de fiecare dată.
Într-o zi, am mers la un avocat ca să discut despre apartamentul din Galați.
Voiam să mă asigur că pot să-l închiriez legal și că îmi păstrez drepturile asupra lui.
Am încheiat apoi un contract de închiriere cu o familie tânără, prin intermediul unei agenții.
Banii din chirie mă ajutau să contribui la cheltuielile locuinței Tudoriței și să-mi păstrez economiile pentru îngrijirea mea.
Nu făcusem niciun act prin care să le iau copiilor o moștenire care încă nu exista.
Pur și simplu hotărâsem să folosesc bunurile mele cât eram în viață.
După aproape trei luni, Mădălina a venit la Constanța cu cei doi copii ai ei.
M-a sunat înainte și am stabilit împreună ziua.
Când i-am văzut coborând din mașină, mi-au dat lacrimile.
Nepoții au alergat spre mine.
— Buni, ne duci la mare?
Am râs.
— Cum să nu, puii bunicii!
Am petrecut ziua împreună.
Seara, după ce copiii au adormit, Mădălina s-a așezat lângă mine pe balcon.
— Mamă, eu credeam că, dacă nu te plângi, înseamnă că te descurci.
Am privit-o.
— M-am descurcat, mamă. Dar asta nu înseamnă că nu mi-a fost greu.
A început să plângă.
— Îmi pare rău că am înțeles atât de târziu.
I-am luat mâna.
— Nu vreau să vă petreceți viața simțindu-vă vinovați. Vreau doar să înțelegeți că și eu am nevoie de oameni lângă mine.
Mădălina m-a îmbrățișat.
În lunile următoare, relația cu copiii mei s-a schimbat încet.
Nu au devenit peste noapte patru copii care mă vizitau în fiecare săptămână.
Dar au început să mă sune mai des, să mă întrebe cum mă simt și să facă planuri concrete pentru vizite.
Când nu puteau veni, îmi spuneau din timp.
Iar eu am învățat să nu-mi mai organizez fiecare zi în jurul telefoanelor lor.
Într-o după-amiază de primăvară, stăteam cu Tudorița pe o bancă de pe faleza din Constanța.
Marea era liniștită, iar soarele cobora încet spre oraș.
Telefonul meu a sunat.
Era Dănuț.
— Mamă, ce faci?
— Mă uit la mare.
— Frumos. Voiam să te întreb dacă putem veni duminică. Eu și Viorela.
Am zâmbit.
— Puteți veni, mamă. Dar să mă anunțați la ce oră ajungeți.
— Sigur. Și, mamă…
— Da?
— Nu venim pentru apartament.
Am simțit că mi se umezesc ochii.
— Atunci vă aștept cu drag.
După ce am închis, Tudorița m-a privit.
— Vezi, Rodica? Uneori oamenii înțeleg abia când nu mai stai acolo unde te-au lăsat.
Am zâmbit.
— Poate. Dar eu nu m-am mutat ca să-i pedepsesc.
— Știu.
Am privit valurile.
— M-am mutat ca să nu-mi mai petrec viața așteptând.
Tudorița mi-a prins mâna.
Am rămas amândouă pe bancă, în liniște.
Aveam șaptezeci și unu de ani, o prietenă bună lângă mine, un apartament care îmi aducea un venit și copii cu care încercam să reconstruiesc o relație mai sinceră.
Nu știam câți ani mai aveam înainte.
Dar știam că nu mai vreau să-i număr după duminicile în care cineva avea sau nu avea timp să vină.
Pentru prima dată după mulți ani, mă trezeam dimineața cu bucuria de a vedea ce-mi aduce ziua.
Și asta era mai mult decât îndrăznisem să sper în cele trei săptămâni petrecute singură în salonul de spital.