Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamnă Anica, înainte să vă spun cine sunt, trebuie să știți ce mi-a cerut Costache la ultima noastră întâlnire, a spus Aurel, ținând fotografia între degete.
Mama îl privea fără să clipească.
— Spune, omule. Te rog, nu mă mai ține așa.
Aurel a tras aer în piept.
— Mi-a cerut ca, atunci când el nu va mai fi, să vin la înmormântare, să vă dau banii și să vă spun adevărul. Mi-a zis că nu mai vrea să ducă secretul acesta și dincolo de mormânt.
Relu a făcut un pas înainte.
— Ce secret? Ești fiul lui?
Aurel a clătinat din cap.
— Nu. Sunt fratele lui.
Mama s-a prins de brațul meu.
— Fratele lui Costache? Dar el n-a avut decât o soră!
— Așa ați știut dumneavoastră, a răspuns Aurel. Dar eu sunt fratele lui mai mic, din partea tatălui.
Am rămas fără cuvinte.
— Adică bunicul nostru a mai avut un copil?
Aurel a încuviințat.
— M-am născut în 1965. Tatăl nostru avea atunci o altă familie. Mama mea era o femeie singură, dintr-un sat de lângă Adjud. Nu a vrut să ne recunoască public.
Relu a pufnit.
— Și de unde știm că spui adevărul?
Aurel a scos din plic o copie veche a unui certificat de naștere și câteva scrisori.
— Nu vă cer să mă credeți pe cuvânt. Am păstrat documentele și corespondența. Dacă vreți să verificăm, sunt de acord.
Mama a privit fotografia din 1965.
— Costache avea douăzeci și ceva de ani atunci…
— Da. Eu eram doar un copil mic. Fotografia aceasta a fost făcută mai târziu, când am mers împreună la casa în care crescuse el. Pe spate este trecut anul nașterii mele, nu anul fotografiei.
Am privit din nou fotografia.
Aurel avea dreptate. Cei doi bărbați din imagine erau adulți.
Relu și-a coborât privirea.
— Și de ce nu ne-a spus tata nimic?
Aurel a oftat.
— Pentru că tatăl nostru i-a cerut să nu vorbească despre mine. Iar Costache, la început, a respectat dorința lui. Mai târziu i-a fost rușine că lăsase să treacă atâția ani.
Mama a început să plângă.
— Dar eu eram soția lui. Putea să-mi spună.
— Știu, doamnă Anica. Și el știa.
Aurel a desfăcut plicul gros.
Înăuntru erau mai multe documente bancare și un dosar cu extrase de cont.
— Acum trebuie să vă explic banii.
Ne-am apropiat.
— Costache a început să-mi trimită bani acum treizeci de ani, după ce mama mea a murit. Eram deja om în toată firea, aveam serviciu și familie. Nu aveam nevoie de ajutorul lui.
— Atunci de ce ți-i trimitea? a întrebat Relu.
— Pentru că se simțea vinovat. Spunea că, atunci când eram copil, ar fi trebuit să mă caute și să mă ajute. Dar n-a avut curaj.
Aurel și-a șters ochii.
— La început am refuzat banii. I-am spus că nu-mi datorează nimic. Dar el a insistat.
Mama a privit dosarul.
— Și nu i-ai cheltuit?
— Nu. I-am depus într-un cont separat. Am păstrat fiecare transfer și am pus deoparte și dobânzile, după impozitele reținute de bancă.
Relu a întins mâna după extrase.
— Și cât s-a strâns?
Aurel a deschis ultima pagină.
— Puțin peste 108.000 de lei.
Mama a dus mâna la gură.
— Dumnezeule… Costache trimitea bani în fiecare lună, iar noi ne socoteam fiecare leu!
Aurel a coborât capul.
— Știu. De aceea am vrut de multe ori să-i dau înapoi.
— Și de ce n-ai făcut-o? am întrebat.
— Pentru că îmi spunea că, dacă îi refuz, simte că îl resping și pe el. Așa că am păstrat banii. Nu i-am considerat niciodată ai mei.
Relu a rămas tăcut.
Aurel a continuat:
— La ultima noastră întâlnire, acum patru luni, Costache era deja slăbit. Ne-am văzut la Bacău. Mi-a spus că regretă că nu v-a povestit despre mine.
— Și ce ți-a cerut? a întrebat mama.
— Să vin la înmormântare, să vă spun cine sunt și să vă ofer banii. Mi-a zis că dumneavoastră ați muncit toată viața lângă el și că meritați să aveți o bătrânețe liniștită.
Mama a început să plângă cu sughițuri.
— Costache al meu… de ce n-ai avut încredere în mine?
Am îmbrățișat-o.
Aurel a așteptat să se liniștească.
— Doamnă Anica, vreau să fie limpede că banii sunt încă în contul meu. Nu pot să vă dau pur și simplu extrasele și să spun că sunt ai dumneavoastră. Dar vreau să vi-i transfer, legal, prin bancă, după ce discutăm cu un specialist despre documentele necesare.
Mama a ridicat privirea.
— Nu vreau banii tăi, Aurel.
— Nu sunt banii mei, doamnă. Sunt banii pe care Costache i-a pus deoparte pentru mine, iar eu am ales să vi-i dau dumneavoastră.
Relu s-a apropiat.
— Și tu nu vrei nimic din moștenire?
Aurel l-a privit lung.
— Relu, eu am venit să-mi conduc fratele pe ultimul drum. N-am venit să cer casa, pământul sau vreun ban. Dacă există chestiuni juridice de lămurit, le putem discuta civilizat, cu acte. Dar nu asta m-a adus aici.
Fratele meu a coborât capul.
— Îmi pare rău că te-am luat la rost în biserică.
Aurel a zâmbit trist.
— Te înțeleg. Ai crezut că un străin vine să profite de durerea voastră.
— Dar nu ești străin, am spus eu.
Aurel m-a privit surprins.
— Ești fratele tatei. Asta înseamnă că ești unchiul nostru.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— N-am crezut că o să aud vreodată cuvintele astea.
După înmormântare, l-am invitat să vină acasă la noi.
Mama a scos din dulap un album vechi cu fotografii.
Aurel le-a privit cu atenție.
În unele îl recunoștea pe Costache din tinerețe.
În altele apăream eu și Relu, copii mici, în brațele tatei.
— Uite-l pe fratele meu, a șoptit. Mereu cu aceeași privire serioasă.
Mama a zâmbit printre lacrimi.
— Era serios, dar avea inimă bună.
Aurel a încuviințat.
— Știu. Numai că uneori oamenii buni fac greșeli mari din frică.
În săptămânile următoare, am verificat împreună documentele.
Aurel ne-a arătat corespondența veche și actele care susțineau legătura de familie. Am discutat cu un notar despre succesiune și despre situația juridică a bunurilor.
Pentru banii strânși în cont, Aurel a făcut demersurile necesare ca să-i poată transfera mamei în mod transparent.
Nu a fost nevoie de certuri sau amenințări.
Totul s-a făcut cu acordul celor implicați și cu documente.
Mama a primit suma și a pus-o într-un cont de economii.
Nu a cheltuit-o pe lucruri scumpe.
A reparat acoperișul casei, a schimbat centrala veche și a păstrat restul pentru îngrijirea ei.
Dar cel mai important lucru nu au fost banii.
A fost faptul că, după șaptezeci și cinci de ani, mama descoperise o parte din viața soțului ei despre care nu știuse nimic.
Uneori era supărată.
Alteori plângea.
— Mihaela, eu am trăit cu omul acesta aproape cincizeci de ani. Cum a putut să-mi ascundă așa ceva?
Nu încercam să-i găsesc scuze tatei.
— Mamă, nu știu. Dar știu că te-a iubit. Și că a greșit când nu ți-a spus adevărul.
Aurel a început să vină la noi din când în când.
Nu încerca să ia locul tatei.
Ne povestea doar despre întâlnirile lor, despre scrisorile primite și despre felul în care Costache îl întreba mereu dacă este sănătos.
Într-o duminică, am mers cu toții la cimitir.
Mama a pus flori pe mormânt.
Aurel a rămas câțiva pași în urmă.
— Vino, Aurel, i-a spus mama. E și fratele tău aici.
Bărbatul s-a apropiat.
A îngenuncheat lângă cruce și a șoptit:
— Costache, am făcut ce ți-am promis. Le-am spus adevărul și le-am dat banii.
Mama a început să plângă.
Relu a pus mâna pe umărul lui Aurel.
Eu am rămas lângă ei, privind fotografia tatei de pe cruce.
Pentru prima dată, asemănarea dintre cei doi nu mi s-a mai părut înfricoșătoare.
Mi s-a părut firească.
În ziua înmormântării, crezusem că un străin venise să ne ceară ceva.
Dar Aurel venise să ne aducă o parte din trecutul tatei, pe care nimeni nu avusese curajul să o spună.
Și, deși adevărul ne duruse, ne oferise și ceva neașteptat.
Un om în plus pe care să-l numim familie.