Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Îmi tremurau mâinile în timp ce căutam hainele în dulap. Era aproape trei dimineața, iar Ramona mă aștepta singură într-un spital din Bistrița.
Am aprins lumina pe hol, iar Ionuț a ieșit din dormitor.
— Mamă Lucreția, ce s-a întâmplat?
— M-a sunat Ramona. E la spital, băiete. Nu știu cât de grav este.
N-a stat pe gânduri.
— Îmi iau cheile și te duc eu.
— Ionuț, ai serviciu dimineață. Chem un taxi.
M-a privit cu blândețe.
— Mamă, tu ai stat nopți întregi lângă patul meu când eram bolnav. Crezi că te las acum să pleci singură?
Mi-au dat lacrimile.
Cerasela s-a trezit și ea. Mi-a pregătit o sticlă cu apă și mi-a pus un pulover în geantă.
— Sunați-ne dacă aveți nevoie de ceva, mamă Lucreția.
În mai puțin de o oră eram la spital.
Am găsit-o pe Ramona într-un salon, întinsă pe pat, cu fața palidă și ochii umflați de plâns.
Când m-a văzut, a întins mâna spre mine.
— Mamă… chiar ai venit?
M-am apropiat și i-am mângâiat fruntea.
— Cum să nu vin, fata mea? Ce s-a întâmplat?
— Mi s-a făcut rău acasă. Aveam dureri mari și am chemat ambulanța. Medicii spun că am o infecție și trebuie să rămân internată pentru tratament.
M-am așezat lângă ea.
— Bine că ai chemat ajutor la timp.
Ramona a început să plângă.
— Mamă, sunt singură. Soțul meu a plecat de câteva săptămâni. Nici măcar nu m-a sunat când a aflat că sunt aici.
Am simțit un nod în gât.
Cu un an înainte, eu stătusem în fața ușii ei, cu o sacoșă de haine salvate din incendiu.
Acum ea era cea care nu avea pe nimeni lângă pat.
Dar n-am venit să-i amintesc asta.
— Liniștește-te, Ramona. Acum trebuie să te faci bine.
În dimineața următoare, medicul mi-a explicat, cu acordul fiicei mele, că avea nevoie de tratament și supraveghere, dar că evoluția era încurajatoare.
Am rămas lângă ea cât mi-a permis programul de vizită.
I-am adus lucrurile de acasă, i-am cumpărat ce avea nevoie și am ajutat-o să vorbească cu medicii despre recuperare.
După câteva zile, Ramona a început să se simtă mai bine.
Într-o după-amiază, când stăteam lângă patul ei, m-a privit lung.
— Mamă, pot să te întreb ceva?
— Întreabă-mă, fata mea.
— De ce ai venit?
Am rămas surprinsă.
— Cum adică de ce?
— După ce te-am lăsat în fața ușii, după ce ți-am spus că nu am loc pentru tine… De ce ai venit când te-am sunat?
Am privit-o câteva clipe.
— Pentru că ești copilul meu, Ramona. Și pentru că nu vreau să te las singură când ești bolnavă.
A început să plângă.
— Eu te-am lăsat singură când nu mai aveai nici casă.
Nu i-am răspuns imediat.
Adevărul era că încă mă durea.
— Da, Ramona. M-ai lăsat.
Și-a acoperit fața cu mâinile.
— Am fost o fiică îngrozitoare.
— Ai fost o fiică care a făcut un lucru foarte urât. Dar asta nu înseamnă că nu poți să te schimbi.
M-a privit printre lacrimi.
— Mă poți ierta?
I-am luat mâna.
— Pot să încerc. Dar să știi că iertarea nu șterge ce s-a întâmplat.
După aproape două săptămâni, Ramona a fost externată.
Medicul îi recomandase odihnă, tratament și controale.
Am mers cu ea acasă.
Apartamentul era curat, dar părea pustiu.
Pe masa din sufragerie erau câteva fotografii de la nuntă, iar în dormitor lipseau hainele soțului ei.
Ramona s-a așezat pe canapea.
— Mamă, poți să rămâi câteva zile? Mi-e teamă să fiu singură.
Am privit-o.
— Rămân până te pui pe picioare, fata mea.
În zilele următoare, i-am pregătit mâncare, am ajutat-o cu treburile casei și am însoțit-o la control.
Nu am făcut mai mult decât îmi permiteau puterile, iar Ionuț venea să mă ia când aveam nevoie să mă odihnesc.
Într-o seară, Ramona m-a găsit vorbind la telefon cu el.
— Da, mamă, sunt bine, îi spuneam. Să-i spui Ceraselei că vin duminică. Și să nu uite copiii că le-am promis plăcinte.
După ce am închis, Ramona m-a întrebat:
— Așa îți spune Ionuț mereu? Mamă?
Am zâmbit.
— De când era mic.
— Și copiii lui îți spun bunică?
— Da. Așa m-au cunoscut.
Ramona a rămas tăcută.
Apoi a spus încet:
— Cred că am fost geloasă pe el toată viața.
M-am așezat lângă ea.
— Știu, Ramona.
— Când eram mică, credeam că, dacă îi dai și lui din mâncarea noastră, mie îmi rămâne mai puțin. Când îi cumpărai haine, mă supăram. Credeam că îl iubești la fel de mult ca pe mine.
— Îl iubeam, fata mea. Dar dragostea pentru el nu lua nimic din dragostea pentru tine.
A început să plângă.
— Eu n-am înțeles niciodată asta.
Am mângâiat-o pe păr.
— Erai copil atunci. Dar când ai crescut, puteai să înțelegi că un copil rămas fără sprijin are nevoie de o familie.
Ramona și-a șters ochii.
— Și tot el te-a primit când eu te-am dat afară.
Am încuviințat.
— Da. El mi-a deschis ușa.
Au mai trecut câteva săptămâni.
Ramona se refăcuse suficient ca să-și reia treptat activitățile obișnuite.
Într-o dimineață, mi-am strâns hainele în geantă.
Ea m-a privit surprinsă.
— Mamă, unde pleci?
— Acasă, Ramona.
A zâmbit.
— Adică te întorci la Ionuț să-ți iei lucrurile și vii să stai aici?
Am închis fermoarul genții.
— Nu, fata mea. Mă întorc la Ionuț.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Dar mamă, acum am loc pentru tine. Soțul meu nu mai este aici. Poți să stai în camera mare.
M-am apropiat de ea.
— Ramona, îți mulțumesc. Dar eu am deja o casă în care mă simt bine.
— Casa lui Ionuț?
— Da. Acolo mă așteaptă oameni care m-au primit când nu mai aveam nimic.
A început să plângă.
— Deci mă pedepsești pentru ce ți-am făcut?
Am clătinat din cap.
— Nu te pedepsesc, fata mea. Am venit când ai avut nevoie de mine. Am stat lângă tine și te-am ajutat să te faci bine. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi părăsesc viața de acum.
— Eu sunt fiica ta adevărată!
Cuvintele ei m-au durut.
— Și Ionuț este băiatul pe care l-am crescut. Nu v-am pus niciodată să vă întreceți pentru dragostea mea.
Ramona a coborât privirea.
— Dar eu te vreau aici.
I-am luat mâna.
— Acum un an, când am venit la ușa ta, aveam nevoie de un pat pentru câteva nopți. Mi-ai spus că nu ai loc. Ionuț nu m-a întrebat cât stau. Mi-a spus doar să merg acasă.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Îmi pare rău, mamă.
— Știu. Și te iert. Dar nu vreau să plec dintr-un loc în care sunt iubită doar ca să dovedesc că te-am iertat.
M-a îmbrățișat strâns.
— O să mai vii să mă vezi?
— Bineînțeles. Și tu poți veni la mine. Dar vreau să ne vedem pentru că ne este dor una de alta, nu doar când apare o nenorocire.
În după-amiaza aceea, Ionuț a venit să mă ia.
Ramona a coborât cu mine până la mașină.
Pentru prima dată după mulți ani, i-a întins mâna.
— Ionuț, îți mulțumesc că ai avut grijă de mama.
El a privit-o liniștit.
— Și ea a avut grijă de mine când eram copil.
Ramona a început să plângă din nou.
— Știu. Am înțeles prea târziu.
Ionuț i-a răspuns simplu:
— Important este ce faci de acum înainte.
M-am urcat în mașină și am privit-o pe fiica mea rămasă pe trotuar.
Nu o uram.
Nu voiam să sufere.
Dar nici nu mai voiam să-mi petrec bătrânețea cerând un loc în viața cuiva.
Când am ajuns acasă, Cerasela ne aștepta la poartă.
Copiii au alergat spre mine.
— Bunica Lucreția! Ai venit!
M-au îmbrățișat amândoi, iar eu am început să râd printre lacrimi.
În seara aceea, am stat cu toții în sufragerie.
Ionuț m-a întrebat dacă sunt obosită.
— Puțin, mamă. Dar mi-a fost dor de voi.
Cerasela mi-a adus o pătură, iar copiii s-au așezat lângă mine să-mi povestească ce făcuseră cât lipsisem.
M-am uitat în jur.
Nu era casa în care îmi crescusem fiica.
Nu era casa în care trăisem patruzeci de ani.
Dar era locul unde nimeni nu mă făcea să mă simt în plus.
Cu timpul, Ramona a început să mă sune și când nu avea nevoie de ajutor. A venit și ea în vizită, iar relația noastră s-a refăcut încet, fără să pretindem că trecutul nu existase.
Am rămas mama ei și am continuat să o iubesc.
Dar acasă, pentru mine, însemna acum casa lui Ionuț, a Ceraselei și a copiilor lor.
Ramona primise iertarea mea.
Iar eu îmi păstrasem locul în care eram primită cu drag, nu din obligație.