Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Diana, te-am întrebat ceva! Ce datorie aveam noi de ai cerut 60.000 de lei de la oamenii aceștia?
Nicolae stătea în picioare, cu mâinile sprijinite de spătarul scaunului. Nu ridicase vocea, dar în liniștea din sală îl auzise toată lumea.
Fiica noastră s-a apropiat de el și l-a prins de braț.
— Tată, te rog, nu acum! Vorbim acasă!
— Acasă? Diana, noi nu știm nimic despre banii aceștia!
Doina, mama mirelui, a coborât de pe mica platformă unde se țineau discursurile.
— Stați puțin. Dumneavoastră sunteți părinții Dianei?
M-am ridicat și eu.
— Da, doamnă. Eu sunt Emilia, mama ei. Iar acesta este Nicolae, soțul meu.
Doina s-a uitat spre fiica mea.
— Diana, mi-ai spus că părinții tăi nu pot veni la nuntă din cauza problemelor de sănătate. Că acești oameni sunt niște rude îndepărtate!
Răzvan s-a apropiat de noi.
— Diana, ce se întâmplă? De ce mi-ai spus că părinții tăi sunt plecați la tratament?
Fiica mea a început să plângă.
— Pentru că nu voiam să mă faceți de râs!
Cuvintele acelea m-au lovit mai tare decât orice insultă.
— Noi, Diana? am întrebat. Noi te facem de râs?
— Mamă, nu înțelegi! Familia lui Răzvan are bani, relații, oameni importanți! Eu nu voiam să creadă că m-am măritat cu el pentru că vin dintr-o familie săracă!
Nicolae a clătinat încet din cap.
— Și de aceea ai spus că suntem niște străini?
Diana nu i-a răspuns.
Doina și-a dus mâna la piept.
— Dar banii? Diana, ce ai făcut cu cei 60.000 de lei?
Răzvan s-a întors spre mama lui.
— Mamă, despre ce bani vorbești? Eu nu știu nimic!
Doina a rămas nemișcată.
— Cum adică nu știi? Diana mi-a spus că părinții ei riscă să-și piardă apartamentul din cauza unei datorii vechi. Mi-a cerut să nu-ți spun, fiindcă îi era rușine. Eu și tatăl tău am vrut să-i ajutăm.
M-am prins de marginea mesei.
— Apartamentul nostru? Dar noi nu avem nicio datorie!
Nicolae s-a uitat la Diana.
— Fata tatii, spune-mi că nu ai inventat așa ceva.
Fiica mea plângea acum cu adevărat.
— Aveam nevoie de bani! Nu înțelegeți?
— Pentru ce? a întrebat Răzvan.
Diana și-a șters obrajii.
— Pentru nuntă. Pentru rochie, pentru fotograf, pentru decoruri. Voiam să fie totul perfect!
Răzvan a făcut un pas înapoi.
— Dar eu am plătit restaurantul și formația. Tata a achitat avansurile. Tu mi-ai spus că rochia și celelalte lucruri le plătești din economiile tale!
— Nu aveam suficiente economii!
— Atunci de ce nu mi-ai spus?
Diana a izbucnit:
— Pentru că voiam să fiu la nivelul vostru! Să nu mai fiu fata croitoresei și a muncitorului de pe șantier!
Am simțit cum Nicolae îmi strânge mâna.
Doina a privit-o lung.
— Diana, eu am crescut într-o familie cu șase copii. Mama mea spăla rufe pentru alte familii, iar tata lucra la o fabrică. Crezi că mă rușinez de ei?
Fiica mea a rămas fără cuvinte.
— Eu nu te-am întrebat niciodată cât câștigă părinții tăi, a continuat Doina. Te-am întrebat dacă îi iubești și dacă sunt sănătoși. Tu ai ales să ne minți.
Răzvan s-a apropiat de Diana.
— Vreau să știu exact ce ai făcut cu banii.
— Am plătit rochia, bijuteriile, aranjamentele suplimentare și câteva servicii pentru nuntă. Restul sunt în contul meu.
— Și aveai de gând să-i dai înapoi?
Diana a tăcut.
— Te-am întrebat ceva!
— După nuntă… Mă gândeam că o să găsim noi o soluție.
Răzvan a închis ochii câteva secunde.
— Adică voiai să ne începem căsnicia cu o minciună de 60.000 de lei.
— Răzvan, te iubesc!
— Poate. Dar astăzi ai mințit-o pe mama, m-ai mințit pe mine și ți-ai renegat părinții în fața tuturor.
Diana a încercat să-l îmbrățișeze.
El s-a retras.
— Nu pot să fac asta, Diana. Nu pot să încep o căsnicie cu cineva în care nu mai am încredere.
În sală se auzeau doar șoaptele invitaților.
— Ce vrei să spui? a întrebat ea.
— Că pentru mine petrecerea s-a terminat. Și că trebuie să discutăm serios despre căsnicia noastră.
Diana s-a uitat disperată spre mine.
— Mamă, spune-i ceva! Te rog!
Am privit-o pe fiica mea, îmbrăcată într-o rochie care costa mai mult decât câștigam eu în câteva luni.
— Ce să-i spun, Diana? Că suntem oameni cinstiți? Tocmai asta ai încercat să ascunzi toată seara.
Nicolae și-a luat sacoul de pe spătarul scaunului.
— Emilia, hai acasă.
Diana a început să plângă și mai tare.
— Tată, nu mă lăsați aici!
Soțul meu s-a oprit.
— Diana, noi nu te lăsăm pentru că ești săracă sau bogată. Plecăm pentru că ne-ai făcut să ne simțim străini la nunta propriului copil. Când vei fi pregătită să ne vorbești cu respect, știi unde ne găsești.
Am plecat fără să mai spunem nimic.
În mașină, Nicolae a condus aproape tot drumul în tăcere.
Când am ajuns acasă, s-a așezat pe marginea patului.
— Emilia, unde am greșit noi cu fata asta?
M-am așezat lângă el.
— Nu știu, Nicule. Dar știu că n-am învățat-o niciodată să-i fie rușine cu noi.
A doua zi, Diana ne-a sunat de mai multe ori.
Nu am răspuns imediat. Aveam nevoie să ne liniștim.
După trei zile, a venit la ușa noastră.
Nu mai purta hainele elegante de la nuntă. Avea ochii umflați și părea că nu dormise.
— Mamă, tată, pot să intru?
Nicolae i-a deschis ușa.
S-a așezat în sufrageria în care crescuse.
— Răzvan vrea să divorțăm, a spus încet. Cununia civilă a fost acum o săptămână, dar spune că nu mai poate avea încredere în mine.
N-am răspuns.
— Am returnat banii care îmi rămăseseră. Pentru restul am făcut un plan de rambursare cu părinții lui. O să vând bijuteriile și lucrurile scumpe pe care le-am cumpărat.
Nicolae a privit-o.
— E bine că încerci să repari paguba. Dar banii nu sunt singura problemă.
Diana a început să plângă.
— Știu, tată. Mi-a fost rușine cu voi. Și acum îmi este rușine de mine.
M-am apropiat de ea.
— Diana, noi nu ți-am cerut niciodată să fii bogată. Am vrut doar să fii un om bun.
Mi-a prins mâinile.
— Mamă, îmi pare rău că am spus că ești o rudă îndepărtată. Tu ai muncit nopți întregi ca eu să pot merge la facultate. Iar eu m-am purtat de parcă ar fi fost ceva rușinos.
Am plâns amândouă.
Dar n-am putut să-i spun că totul era uitat.
În lunile următoare, Diana a început să-și plătească datoria din salariu. A renunțat la apartamentul scump pe care îl închiriase înainte de nuntă și s-a mutat într-o garsonieră modestă.
Răzvan a mers până la capăt cu divorțul. Nu a vrut să transforme despărțirea într-un scandal, dar nici nu a acceptat să continue o căsnicie începută prin minciuni.
Noi am păstrat legătura cu Diana, însă încrederea s-a refăcut greu.
Într-o duminică, aproape un an mai târziu, fiica mea a venit la noi cu o pungă de materiale.
— Mamă, mă înveți să cos?
Am privit-o surprinsă.
— Tu? De când vrei să înveți croitorie?
A zâmbit trist.
— De când am înțeles că nu e nicio rușine să știi să faci ceva cu mâinile tale.
Am scos mașina de cusut din colțul camerei și i-am arătat cum să așeze materialul.
Nicolae ne privea din prag.
— Ce faceți voi aici?
Diana s-a întors spre el.
— Învăț meseria mamei, tată. Măcar puțin.
Nicolae a zâmbit pentru prima dată după multă vreme.
Iar eu, în timp ce îi îndreptam materialul sub acul mașinii, mi-am amintit de seara în care fiica mea mă ascunsese în spatele restaurantului, ca să nu afle lumea cine sunt.
Acum stătea lângă mine, în apartamentul nostru modest, și mă ruga să-i arăt cum se coase drept.
Nu știam dacă avea să recâștige vreodată tot ce pierduse.
Dar în ziua aceea, pentru prima dată după multă vreme, nu i-a mai fost rușine să spună că este fata unei croitorese.