Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tata ținea în palmă cheia mașinii lui, un autoturism vechi, pe care îl conducea de aproape cincisprezece ani.
Mi-a întins-o fără să spună nimic.
Vlad s-a uitat nedumerit la el.
— Ce-i asta, socrule? Vreți să plecați?
Tata nu i-a răspuns. S-a apropiat de mine și mi-a pus cheia în mâna murdară de frișcă.
— Irina, mașina este în parcare. Dacă vrei să pleci, te duc eu acasă. Dacă vrei să rămâi, rămân și eu lângă tine. Tu hotărăști.
Atât.
N-a țipat, n-a amenințat pe nimeni și nu i-a cerut lui Vlad socoteală.
Dar în clipa aceea, zâmbetul soțului meu a dispărut.
— Stați puțin! a izbucnit Vlad. Ce înseamnă asta? Vreți să stricați nunta pentru o glumă?
Tata l-a privit liniștit.
— Eu nu stric nimic, Vlad. Fiica mea decide dacă mai vrea să stea aici.
— Dar suntem căsătoriți! Avem o sută douăzeci de invitați!
— Și tocmai de aceea trebuia să te gândești înainte să o umilești.
Vlad s-a întors spre mine.
— Irina, spune-i tatălui tău să nu mai exagereze!
Mi-am șters obrazul cu șervețelul.
— Nu tata exagerează. Tu ai făcut exact ce te-am rugat să nu faci.
— Hai, iubito, a fost o glumă! Toată lumea râdea!
— Eu nu râdeam, Vlad.
Pentru prima dată în seara aceea, nu mi-am mai ascuns lacrimile.
Tata a rămas lângă mine, fără să mă grăbească.
Atunci Vlad a făcut ceva care m-a durut aproape la fel de tare ca gestul cu tortul.
S-a întors spre invitați și a ridicat mâinile.
— Haideți, oameni buni! Chiar facem o tragedie din puțină frișcă?
Câțiva dintre prietenii lui au râs stânjeniți.
Dar mama mea s-a ridicat de la masă.
— Vlad, destul!
Nu o auzisem niciodată vorbindu-i atât de apăsat.
— Fata mea ți-a spus de patru ori să nu faci asemenea glume. Ai promis că o asculți. Și acum vrei s-o faci tot pe ea vinovată?
Tatăl lui Vlad, domnul Sandu, a intervenit de lângă masă.
— Hai, doamnă, că așa sunt tinerii! Și eu îi mai făceam câte o farsă nevestei când eram tânăr.
Soția lui, care stătea lângă el, și-a ridicat privirea.
— Da, Sandule. Și eu plângeam după aceea, când nu mă vedea nimeni.
S-a făcut liniște.
Domnul Sandu a rămas cu paharul în mână, fără să mai spună nimic.
M-am uitat la Vlad.
Așteptam măcar atunci să înțeleagă.
Dar el și-a trecut mâna prin păr, nervos.
— Extraordinar! Acum toată lumea s-a întors împotriva mea!
Atunci am luat hotărârea.
— Tată, vreau să plec.
Vlad m-a prins de cot.
— Irina, nu poți să mă lași aici! Ce-o să spună invitații?
Mi-am retras brațul.
— Nu știu, Vlad. Tu te-ai gândit ce vor spune când mi-ai băgat fața în tort?
Nu mi-a răspuns.
Mama m-a însoțit până la camera unde îmi lăsasem lucrurile. M-a ajutat să-mi curăț fața și să-mi schimb rochia de mireasă cu una simplă, pe care o pregătisem pentru a doua zi.
Când m-am privit în oglindă, aveam ochii roșii și machiajul aproape șters.
— Mamă, crezi că fac o greșeală?
M-a luat în brațe.
— Nu pot hotărî eu pentru tine. Dar știu că nu trebuie să accepți să fii umilită ca să păstrezi o căsnicie.
Am plecat cu părinții mei înainte de ora unu.
Nu am cerut să se oprească muzica și nu am făcut niciun anunț.
A doua zi, Vlad a venit la casa părinților mei.
Avea un buchet mare de trandafiri și părea obosit.
— Irina, îmi pare rău. Hai acasă.
L-am întrebat dacă înțelesese de ce plecasem.
— Pentru că te-ai supărat din cauza tortului.
Am clătinat din cap.
— Nu, Vlad. Pentru că ți-am spus limpede că nu vreau să mă faci de râs, iar tu ai ales să faci exact asta.
— Bine, am greșit. Ce vrei să fac acum? Să-mi cer iertare în genunchi?
— Vreau să înțelegi că nu poți să râzi de mine și apoi să-mi poruncești să zâmbesc.
A oftat.
— Irina, tu chiar vrei să distrugi o căsnicie pentru o glumă?
Atunci am înțeles că nu mă ascultase nici de data aceasta.
În săptămânile următoare, am rămas la părinții mei.
Vlad mă suna aproape zilnic. Uneori își cerea iertare, alteori mă acuza că îl făcuse de râs în fața rudelor.
Mi-a trimis chiar și un mesaj în care spunea că prietenii lui considerau că reacționasem exagerat.
I-am răspuns că părerea prietenilor nu schimba ce se întâmplase între noi.
După aproape o lună, am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea din Brașov.
— Vlad, vreau să știu un singur lucru. Dacă ne împăcăm și îți spun că o glumă mă rănește, te vei opri?
A stat câteva clipe pe gânduri.
— O să încerc. Dar nici tu nu poți să-mi interzici să fiu eu însumi.
— Nu ți-am cerut asta. Ți-am cerut să nu mă umilești.
— Vezi? Iar exagerezi!
Am lăsat ceașca pe farfurioară.
Nu mai aveam nevoie de alte explicații.
— Vlad, eu nu mă mai întorc.
S-a uitat la mine de parcă nu mă recunoștea.
— Vorbești serios?
— Da.
Cununia civilă avusese loc cu două zile înainte de petrecere. Eram deja căsătoriți legal, așa că am început demersurile pentru divorț.
Nu a fost ușor. Am avut de împărțit câteva bunuri cumpărate împreună și de suportat comentariile rudelor care considerau că o mireasă trebuie să treacă peste orice ca să-și păstreze soțul.
Dar eu nu divorțam pentru că aveam frișcă pe față.
Divorțam pentru că omul cu care mă căsătorisem știa ce mă rănește și alesese să facă acel lucru în fața tuturor, apoi refuzase să-și asume răspunderea.
După câteva luni, divorțul s-a încheiat.
M-am mutat într-un apartament mic, aproape de serviciu, și mi-am reluat viața.
Într-o duminică, tata m-a chemat la el în garaj.
Repara ceva la mașina lui veche.
— Irina, mai ții minte cheia pe care ți-am dat-o la nuntă?
— Cum să nu, tată?
A zâmbit.
— Să știi că nu ți-am dat-o ca să te fac să pleci de lângă bărbatul tău. Ți-am dat-o ca să știi că ai unde să mergi dacă alegi să pleci.
M-am apropiat și l-am îmbrățișat.
— Știu, tată. Și cred că tocmai de aceea am avut curaj.
Tata mi-a mângâiat părul, așa cum făcea când eram copil.
— Eu nu pot să-ți promit că n-o să mai întâlnești oameni care te rănesc. Dar îți promit că n-o să trebuiască niciodată să râzi ca să ascunzi că te doare.
Am rămas câteva clipe cu capul pe umărul lui.
În ziua nunții, Vlad fusese convins că voi zâmbi pentru fotografii și voi înghiți umilința, așa cum făcusem de atâtea ori.
Dar uitase că, la câțiva pași în spatele meu, era un om care mă învățase de mică un lucru simplu: atunci când cineva te iubește, nu se distrează făcându-te să plângi.