Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce trebuie să aflu? l-am întrebat pe administrator, în timp ce Florinel continua să strige dincolo de poartă.
Bărbatul s-a apropiat de mine.
— Doamnă Margareta, înainte de toate, vreau să știți că nimeni nu vă poate obliga să rămâneți aici. Nici fiica dumneavoastră, nici noi.
— Atunci de ce m-a adus Teodora fără să-mi spună adevărul?
— Pentru că s-a temut că soțul ei va încerca din nou să vă convingă să semnați documentele.
Florinel a lovit poarta cu palma.
— Nu mai vorbiți prostii! Am venit cu notarul! Soacra mea trebuie doar să semneze!
Bărbatul cu servieta, care stătea lângă el, a intervenit:
— Domnule Florinel, eu nu pot autentifica nimic dacă doamna nu dorește să semneze. V-am spus asta și înainte să venim.
Am făcut câțiva pași spre poartă.
— Florinele, eu nu ți-am cerut să aduci notarul!
Ginerele meu s-a întors spre mine.
— Mamă Margareta, vreau doar să vă ajut! Casa aceea trebuie administrată cum trebuie!
— Casa mea nu are nevoie de tine ca să fie administrată.
Florinel a strâns din dinți.
— Teodora v-a băgat prostii în cap!
Atunci administratorul a spus ceva care m-a lăsat fără cuvinte.
— Domnule Florinel, doamna Margareta nu este doar o persoană cazată aici. Este și coproprietară a societății care deține acest cămin.
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
— Cum adică sunt coproprietară?
Administratorul m-a privit surprins.
— Doamna Teodora nu v-a explicat?
Am clătinat din cap.
În acel moment, o mașină a oprit lângă poartă.
Era fiica mea.
Teodora a coborât grăbită și a venit direct spre noi.
— Mamă, ești bine?
Am privit-o cu lacrimi în ochi.
— Teodora, spune-mi ce se întâmplă! De ce spune omul acesta că eu sunt proprietară aici?
Fiica mea și-a dus mâna la gură.
— Mamă, voiam să-ți explic după ce rezolvam situația cu Florinel.
— Nu mai vreau să aștept! Vreau adevărul acum!
Teodora a încuviințat.
— Ai dreptate.
S-a întors spre soțul ei.
— Florinel, pleacă. Mama nu va semna nimic.
— Teodora, nu poți să-mi faci asta!
— Ba pot. Și dacă mai încerci să o presezi, vom discuta prin avocați.
Notarul și-a strâns servieta.
— Eu mă retrag. Nu există condițiile necesare pentru autentificarea vreunui act.
A plecat spre mașină.
Florinel a mai protestat câteva minute, apoi a plecat și el, amenințând că vom regreta.
Teodora m-a luat de braț și m-a condus într-un birou al căminului.
Administratorul ne-a lăsat singure.
— Mamă, îți amintești când tata a vândut terenul acela de lângă Craiova, cu aproape douăzeci de ani în urmă?
Am încuviințat.
— Cum să nu? Am folosit banii pentru o investiție, dar nu m-am ocupat eu de acte. Tatăl tău se pricepea mai bine.
— Exact. Tata a investit o parte din bani într-o societate care urma să construiască un cămin pentru persoane vârstnice.
Am rămas nemișcată.
— Știu că am semnat niște documente atunci, dar nu m-am mai interesat de investiție.
— După moartea tatei, participația lui în societate a intrat în succesiune. Tu aveai deja o parte pe numele tău, iar după succesiune ai rămas cu o participație mai mare.
M-am uitat la ea nedumerită.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Mamă, ți-am spus atunci că există niște părți sociale, dar mi-ai zis să mă ocup eu de corespondență. Societatea a avut ani grei, apoi și-a revenit. Tu nu ai vrut să te implici.
Mi-am amintit vag discuțiile de după moartea soțului meu.
Eram atât de îndurerată, încât nu mă interesau afacerile.
— Dar de ce m-ai adus aici?
Teodora a început să plângă.
— Pentru că Florinel a aflat că ai acea participație și că ai casa pe numele tău. În ultimele luni a făcut datorii din niște afaceri imobiliare care nu au mers bine.
Am simțit un nod în gât.
— Și voia să-mi vândă casa?
— Voia să obțină o procură largă, care i-ar fi permis să încheie acte în numele tău. Mi-a spus că, dacă îl ajutăm, își poate acoperi datoriile. Dar eu am refuzat.
— Și atunci?
— A început să vină la tine fără să-mi spună. Când am văzut documentele, mi-am dat seama că nu mai puteam avea încredere în el.
Am privit-o lung.
— Teodora, de ce nu mi-ai spus toate astea în ziua aceea?
Fiica mea și-a șters lacrimile.
— Pentru că eram speriată. Florinel avea cheie de la casa noastră, știa unde locuiești și mă amenința că o să te convingă el. Am vrut să te aduc într-un loc unde personalul știa situația și unde nu putea intra oricine.
— Dar eu nu sunt copil, Teodora!
— Știu, mamă. Și am greșit că am hotărât în locul tău.
Pentru prima dată, fiica mea nu încerca să se justifice.
— Îmi pare rău că te-am făcut să crezi că nu te mai vreau.
Am început să plâng.
— Două săptămâni am crezut că m-ai abandonat. Toată lumea îmi spunea că m-ai dat la azil.
Teodora m-a îmbrățișat.
— Mamă, eu nu te-aș abandona niciodată. Dar trebuia să-ți spun adevărul și să te las să alegi.
Am rămas mult timp îmbrățișate.
Apoi am întrebat-o:
— Și eu chiar am o parte din căminul acesta?
— Da. Nu ești proprietara întregii clădiri, dar deții părți sociale în societatea care îl administrează. Putem verifica toate documentele împreună.
În zilele următoare, Teodora m-a însoțit la un avocat.
Am cerut copii după actele societății, documentele succesorale și situația participației mele.
Am aflat că aveam drepturi de asociat, dar asta nu însemna că puteam lua singură decizii pentru cămin sau că locuirea mea acolo era gratuită.
Totul trebuia făcut potrivit actelor societății și contractului de servicii.
Avocatul mi-a explicat și că nu eram obligată să semnez nicio procură.
Am decis să nu-i dau lui Florinel dreptul să mă reprezinte în nicio chestiune legată de casă sau de participația mea.
Teodora și-a schimbat încuietorile de la locuința ei și a început demersurile pentru separarea de Florinel.
Eu am ales să mă întorc acasă.
Nu pentru că la cămin ar fi fost rău.
Ci pentru că voiam să-mi beau cafeaua în curtea mea, lângă trandafirii pe care îi plantasem cu soțul meu.
În ziua plecării, vecina mea de cameră, Aneta, m-a privit surprinsă.
— Pleci, Margareta?
— Da. Mă întorc acasă.
— Te-a luat fiica?
Am zâmbit.
— Nu. Eu am hotărât să plec. Și fiica mea mă ajută cu bagajele.
Aneta a coborât privirea.
— Îmi pare rău că ți-am spus că te-a aruncat aici ca pe o mobilă veche.
I-am luat mâna.
— Știu că ai vrut să mă consolezi. Dar uneori e mai bine să nu judecăm până nu aflăm adevărul.
Când am ajuns acasă, Teodora m-a ajutat să deschid ferestrele și să aerisesc camerele.
Apoi am ieșit în curte.
Trandafirii mei erau încă înfloriți.
M-am aplecat și am atins unul dintre ei.
— Mamă, vrei să vin să stau cu tine câteva zile? m-a întrebat Teodora.
Am privit-o.
— Vreau să vii să bem cafeaua împreună. Dar nu trebuie să stai aici ca să mă păzești.
A zâmbit printre lacrimi.
— Bine, mamă.
În lunile următoare, am început să particip la întâlnirile asociaților căminului, însoțită la început de un consultant care mă ajuta să înțeleg documentele.
Nu devenisem o femeie de afaceri peste noapte.
Dar voiam să știu ce se întâmplă cu bunurile și drepturile mele.
Teodora venea în fiecare duminică.
Uneori îmi aducea cumpărături, alteori doar stăteam de vorbă în curte.
Despre Florinel nu mai discutam decât atunci când era necesar.
Fiica mea își reconstruia viața, iar eu învățam să am mai multă grijă de mine.
Într-o după-amiază, stăteam amândouă pe bancă, sub vița-de-vie.
Teodora m-a întrebat:
— Mamă, m-ai iertat pentru că te-am dus la cămin fără să-ți explic?
Am privit-o câteva clipe.
— Te-am iertat, fata mea. Dar să nu mai hotărăști niciodată în locul meu, oricât de mult ai crede că mă protejezi.
A încuviințat.
— Îți promit.
I-am prins mâna.
— Și eu îți promit că, dacă cineva mă mai presează să semnez ceva, îți spun imediat.
Am râs amândouă.
În seara aceea, când Teodora a plecat, am rămas în poartă și am privit-o până a dispărut după colț.
Cu câteva luni înainte, crezusem că fiica mea mă aruncase la azil ca pe o mobilă veche.
Acum știam că încercase să mă apere de un om în care avuseserăm amândouă încredere.
Greșise ascunzându-mi adevărul.
Dar găsiserăm puterea să vorbim, să ne cerem iertare și să luăm deciziile împreună.
Iar casa mea, cu trandafirii ei și cu toate amintirile unei vieți, rămăsese a mea.