Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tata a întins hârtia spre mine, dar mâna îi tremura atât de tare, încât abia o putea ține.
— Uite, Daniela. Asta am semnat. Și din cauza ei am ajuns să vă cer bani ca un nebun.
Am desfăcut foaia.
Era un contract de împrumut de 87.000 de lei, încheiat între tata și o firmă din Brăila. La rubrica destinată garantului apărea numele unchiului Sandu.
— Tată, de ce ai împrumutat atâția bani?
Gavril și-a acoperit fața cu palmele.
— Pentru o investiție. Sandu mi-a spus că putem câștiga aproape dublu într-un an.
Mama s-a prins de marginea mesei.
— Gavril, tu ai făcut un împrumut de 87.000 de lei fără să-mi spui?
— Sanda, am vrut să-ți fac o surpriză. Să avem și noi bani la bătrânețe.
— Ce surpriză, omule? Ne-ai băgat în datorii!
Tata a început să plângă.
Nu-l mai văzusem plângând de când murise bunicul.
— Sandu mi-a spus că are o firmă care cumpără utilaje second-hand din țară și le revinde. Că are contracte sigure și că, dacă intru cu bani, primesc un câștig bun.
— Și ai verificat firma? l-am întrebat.
A clătinat din cap.
— Am avut încredere în el. E cumnatul meu de treizeci de ani.
Am privit contractul mai atent.
— Dar de ce ai făcut împrumutul pe numele tău?
— Pentru că Sandu mi-a spus că firma lui nu mai putea obține finanțare atunci. Mi-a promis că achită el ratele până când intră banii din vânzarea utilajelor.
— Și a plătit?
— Primele două luni. După aceea mi-a spus că sunt întârzieri.
Mama s-a așezat lângă el.
— Gavril, de cât timp se întâmplă asta?
— De aproape șapte luni.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Șapte luni în care tata ieșea pe balcon ca să vorbească la telefon, dormea prost și devenise tot mai nervos.
— Și banii unde sunt acum?
Tata a ridicat privirea.
— Nu știu, Daniela. Sandu spune că sunt blocați în marfă.
Am luat telefonul.
— Atunci îl sunăm și aflăm.
Tata m-a prins de mână.
— Nu, fată! Dacă află că v-am spus, se supără și nu-mi mai dă nimic!
L-am privit uluită.
— Tată, omul te-a lăsat cu o datorie uriașă și tu încă te temi să nu-l superi?
A coborât capul.
— Mi-e rușine, Daniela. Toată viața am fost atent cu banii. Acum am ajuns să vă cer vouă jumătate din salarii.
Mama a început să plângă.
— Gavril, eu aș fi strâns cureaua cu tine. Dar trebuia să-mi spui adevărul.
M-am așezat lângă ei.
— Ascultați-mă. Nu mai dăm nimănui bani până nu verificăm ce s-a întâmplat. Și nu mai ascundem nimic de Lucian.
În seara aceea l-am chemat și pe fratele meu.
Când a aflat, a rămas cu gura căscată.
— Tată, eu eram gata să-ți dau jumătate din salariu! De ce nu mi-ai spus că sunt pentru datoria lui Sandu?
— Pentru că mi-a fost rușine, băiete.
Lucian s-a ridicat nervos.
— Mă duc acum peste el!
L-am oprit.
— Nu rezolvăm nimic cu scandal. Mai întâi trebuie să aflăm unde au ajuns banii.
A doua zi am mers împreună la un avocat din Brăila.
I-am dus contractul de împrumut, mesajele lui Sandu și extrasele bancare.
Avocatul ne-a explicat că datoria față de creditor nu dispare doar pentru că tata fusese convins să investească banii în altă parte.
Dar ne-a spus și că promisiunile lui Sandu, transferurile și documentele investiției trebuiau analizate separat.
— Trebuie să stabilim exact cine a primit banii, ce obligații și-a asumat și dacă există indicii că domnul Gavril a fost indus în eroare, ne-a explicat.
Am început să adunăm toate dovezile.
Tata avea mesaje în care Sandu îi promitea că va achita ratele și că investiția era sigură.
Mai avea și un contract separat, prin care transferase cei 87.000 de lei către o societate administrată de unchiul meu.
Dar când avocatul a verificat informațiile disponibile despre firmă, au apărut primele semne de întrebare.
Societatea nu avea activitatea pe care Sandu o descrisese.
Iar utilajele despre care vorbea nu puteau fi identificate din documentele primite.
Am cerut o întâlnire cu unchiul Sandu.
A venit la apartamentul părinților mei într-o joi seara.
Purta un sacou scump și avea același zâmbet încrezător.
— Ce-i cu adunarea asta? a întrebat. Parcă suntem la judecată!
Tata stătea pe canapea, cu mâinile împreunate.
Eu am pus contractele pe măsuța din sufragerie.
— Unchiule, vrem să știm unde sunt cei 87.000 de lei ai tatei.
Sandu a râs.
— Daniela, investițiile nu sunt pentru oricine. Mai ales dacă nu ai răbdare.
— Atunci arată-ne facturile pentru utilaje și documentele care justifică folosirea banilor.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Nu trebuie să-ți dau ție socoteală!
Tata a ridicat capul.
— Ba trebuie să-mi dai mie, Sandule. Eu am făcut împrumutul.
Unchiul meu s-a întors spre el.
— Gavril, nu te lăsa întors împotriva mea de fata asta! Știi bine că banii sunt investiți!
— Atunci arată-mi unde, a spus tata.
Pentru prima dată, vocea lui nu mai tremura.
Sandu a început să vorbească despre contracte întârziate și clienți care nu plătiseră.
Dar când i-am cerut documente concrete, a schimbat subiectul.
— Dacă mă tot presați, nu mai vedeți niciun ban!
Mama s-a ridicat.
— Sandule, ieși din casa noastră.
Unchiul meu a privit-o surprins.
— Sanda, doar suntem familie!
— Tocmai de aceea trebuia să nu-l minți pe Gavril.
A plecat trântind ușa.
După întâlnire, tata a rămas mult timp nemișcat.
— Daniela, cred că omul acesta m-a păcălit de la început.
I-am luat mâna.
— Tată, acum măcar știm că nu trebuie să ne mai bazăm pe promisiunile lui.
Cu ajutorul avocatului, tata a depus o plângere și a prezentat documentele pe care le avea. Au început verificări pentru a stabili ce se întâmplase cu banii.
În paralel, am discutat cu creditorul despre o posibilă restructurare a plăților, ca tata să nu ajungă să acumuleze restanțe imposibil de suportat.
Nu a fost o rezolvare peste noapte.
Datoria nu a dispărut, iar cercetările au continuat.
Dar tata nu mai era singur.
Mama a început să țină evidența cheltuielilor familiei, iar Lucian și cu mine am contribuit voluntar cu sume pe care ni le permiteam, fără să ne punem în pericol propriile obligații.
Tata a acceptat și el să renunțe la câteva cheltuieli și să nu mai semneze niciun document financiar fără să-l citească atent și să ceară sfatul unui specialist.
După câteva luni, prin demersurile avocatului, am reușit să recuperăm o parte din bani de la societatea lui Sandu.
Nu toți.
Dar suficient cât să reducem considerabil presiunea ratelor.
Sandu nu a mai venit la mesele noastre de familie.
Iar tata a înțeles că rușinea de a recunoaște o greșeală îl împinsese să facă una și mai mare: să ne ceară bani fără să ne spună adevărul.
Într-o duminică, aproape un an mai târziu, ne-am întâlnit din nou la părinți.
Mama pregătise ciorbă și friptură, iar Lucian adusese o prăjitură.
Tata stătea în capul mesei, ca de obicei.
La un moment dat, a pus furculița jos.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Vreau să vă spun ceva, a început el.
Lucian a râs.
— Tată, numai să nu ne ceri iar jumătate din salarii!
Tata a zâmbit trist.
— Nu, băiete. Vreau să vă cer iertare.
Ne-am uitat la el.
— Daniela, în ziua aceea te-am făcut nerecunoscătoare și te-am dat afară. Dar tu ai fost singura care a avut curaj să mă întrebe de ce cer banii.
Mi-au dat lacrimile.
— Tată, eu nu voiam să te supăr.
— Știu acum. Și dacă nu insistai, poate că aș fi continuat să vă mint și să plătesc datoria lui Sandu din banii voștri.
Mama i-a prins mâna.
— Gavril, important este că acum vorbim unii cu alții.
Tata a privit-o.
— Sanda, îmi pare rău că te-am lăsat să crezi că nu mai avem bani pentru casă. Trebuia să-ți spun din prima zi.
Lucian a ridicat paharul cu apă.
— Atunci să facem o înțelegere. De acum, când unul dintre noi are o problemă, spune adevărul înainte să se transforme într-un dezastru.
Am zâmbit.
— Asta da regulă de familie!
Am ciocnit paharele.
Nu deveniserăm bogați și nu recuperaserăm toți banii.
Tata încă avea rate de plătit, iar noi îl ajutam atât cât puteam.
Dar în duminica aceea nimeni nu mai cerea jumătate din salariul altuia.
Și, pentru prima dată după multă vreme, tata a mâncat liniștit, fără să-și mai verifice telefonul și fără să iasă pe balcon ca să vorbească pe ascuns.
Când am plecat, m-a condus până la ușă.
— Daniela, să știi că sunt mândru de tine.
L-am îmbrățișat.
— Și eu de tine, tată. Pentru că ai avut curaj să ne spui adevărul.
A rămas în prag, cu ochii umezi.
Iar eu am coborât scările gândindu-mă că, uneori, cel mai greu lucru pentru un părinte nu este să-și ajute copiii, ci să accepte că a venit vremea să se lase ajutat de ei.