Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Dumneata cine ești? m-a întrebat Ileana, privindu-mă cu aceeași politețe cu care mă întâmpinase în prima zi.
Încă îi țineam mâna în palma mea.
Cu doar câteva clipe înainte îmi spusese Gorică. Mă întrebase de ce venisem atât de târziu, iar în ochii ei văzusem, pentru o clipă, fata de nouăsprezece ani care mă aștepta duminica lângă nuc.
Acum mă privea ca pe un străin.
— Sunt Grigore, i-am răspuns încet. Am venit să-ți aduc un trandafir.
A zâmbit.
— Ce frumos din partea dumitale! Îmi plac trandafirii.
Am așezat floarea în paharul de lângă fotoliu și m-am întors spre fereastră, ca să nu mă vadă plângând.
Atunci a intrat o îngrijitoare, o femeie tânără pe nume Rodica.
— Nea Grigore, sunteți bine?
Am dat din cap, dar lacrimile îmi curgeau pe obraji.
— Mi-a spus numele, Rodica. Mi-a spus Gorică.
Femeia s-a apropiat.
— Chiar așa?
— Da. Și m-a întrebat de ce am venit atât de târziu. Apoi m-a uitat iar.
Rodica mi-a pus ușor mâna pe umăr.
— Uneori, oamenii cu boala aceasta pot avea momente în care își amintesc ceva din trecut. Nu putem ști când se întâmplă sau cât durează.
M-am uitat spre Ileana.
Își aranja liniștită pătura pe genunchi.
— Pentru mine au fost câteva secunde, am șoptit. Dar am așteptat șaizeci de ani să le trăiesc.
În ziua aceea am rămas până aproape de cină.
Ileana m-a rugat să-i spun din nou povestea băiatului care aducea trandafiri.
I-am povestit despre balul din 1964, despre nucul bătrân și despre fata cu rochia albastră.
M-a ascultat cu atenție.
— Și s-au căsătorit? m-a întrebat.
Am simțit un nod în gât.
— Nu, Ileana. Părinții fetei nu l-au vrut pe băiat.
— Dar ei se iubeau?
— Foarte mult.
A oftat.
— Ce păcat. Oamenii mari cred uneori că știu mai bine decât copiii lor ce îi face fericiți.
Am privit-o lung.
Nu știam dacă vorbea din amintire sau doar din înțelepciunea unei vieți întregi.
— Și ce s-a întâmplat cu băiatul? a întrebat.
— S-a însurat cu o femeie bună. Au avut doi copii și au trăit împreună mulți ani.
— A iubit-o?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Da. A iubit-o și i-a fost recunoscător pentru viața lor.
— Atunci e bine, a spus Ileana. Nimeni nu trebuie să rămână singur toată viața pentru o iubire pierdută.
Cuvintele ei m-au făcut să mă gândesc la Stela.
Soția mea fusese o femeie blândă, care îmi cunoscuse povestea și nu încercase niciodată să șteargă amintirea Ilenei.
Într-o seară, cu mulți ani în urmă, mă găsise privind o fotografie veche.
— Te gândești la fata aceea? mă întrebase.
— Uneori.
Stela îmi luase mâna.
— Grigore, eu nu sunt supărată că ai iubit înainte să mă cunoști. Important este că acum suntem aici, împreună.
Și fuseserăm împreună până când boala mi-o luase.
Nu voiam să-mi neg căsnicia și nici să transform amintirea Ilenei într-o poveste mai mare decât viața pe care o trăisem.
Dar aveam nevoie să știu că fata de lângă nuc nu mă uitase dinadins.
Câteva zile mai târziu, am primit un telefon de la fiica Ilenei, o femeie de cincizeci și ceva de ani, pe nume Luminița.
Aflase de la personalul căminului că veneam des în vizită.
— Domnule Grigore, mama pare mai liniștită după ce stați cu ea. Aș vrea să vă cunosc.
Ne-am întâlnit în grădina căminului.
Luminița mi-a povestit că tatăl ei fusese profesor și că avuseseră o familie frumoasă.
— Mama l-a iubit mult, mi-a spus. Dar, când eram mică, o mai auzeam uneori pomenind de un băiat pe nume Gorică.
Am rămas nemișcat.
— Chiar așa îi spunea?
— Da. Credeam că era un prieten din copilărie.
Am privit spre clădire.
— Eu eram băiatul acela.
Luminița a zâmbit trist.
— Atunci cred că trebuie să vă arăt ceva.
A doua zi a venit cu o cutie mică, în care Ileana păstrase fotografii și câteva scrisori vechi.
Printre ele era un plic îngălbenit, cu numele meu scris pe față.
Nu fusese niciodată trimis.
Luminița mi l-a întins.
— Dacă vreți, îl puteți citi.
Am desfăcut hârtia cu mâinile tremurând.
Scrisoarea era datată în toamna anului 1964.
“Gorică dragă, tata spune că nu trebuie să te mai caut. Mi-a luat scrisorile și nu mă lasă să mă întorc în sat. Eu nu te-am uitat și nu te-am părăsit pentru că aș fi vrut. Dacă într-o zi nu mai auzi nimic de mine, să știi că nu eu am ales să ne despărțim.”
Am citit-o de trei ori.
Apoi am început să plâng.
Șaizeci de ani crezusem că Ileana poate alesese o altă viață și nu mai voise să-mi scrie.
Acum aveam în față dovada că încercase să mă caute.
Luminița m-a lăsat să plâng în liniște.
— Domnule Grigore, îmi pare rău că ați aflat atât de târziu.
Am împăturit scrisoarea.
— Nu-ți pară rău, fată dragă. Mai bine târziu decât să nu aflu niciodată.
În după-amiaza aceea am intrat din nou în camera Ilenei.
Stătea lângă fereastră, cu un trandafir într-un pahar.
— Bună ziua, doamnă Ileana!
M-a privit curioasă.
— Iar ai venit, domnule?
Am zâmbit.
— Da. Ți-am promis că o să-ți spun o poveste.
— Despre băiatul acela?
— Despre el.
M-am așezat lângă fotoliu.
I-am povestit că băiatul aflase, după foarte mulți ani, că fata nu-l uitase niciodată din voia ei.
Ileana a ascultat în tăcere.
— Și acum ce face băiatul? m-a întrebat.
M-am uitat la trandafir.
— Acum este bătrân. Dar vine să o vadă pe fată și îi aduce flori.
Ileana a zâmbit.
— Atunci să nu mai fie supărat. Dacă poate să stea lângă ea, să stea.
Am simțit cum mi se încălzește inima.
— Așa am să fac.
Din ziua aceea am continuat să o vizitez.
Nu mai așteptam să mă recunoască.
Uneori mă întreba de trei ori cum mă cheamă.
Alteori îmi povestea despre elevii ei, despre soțul ei sau despre copilăria petrecută în sat.
Eu o ascultam.
Când era obosită, nu insistam să vorbim despre trecut.
Stăteam lângă ea și priveam grădina.
Într-o zi, Luminița m-a întrebat dacă nu mă doare să vin atât de des, știind că mama ei poate nu-și va mai aminti niciodată cine sunt.
— Ba mă doare, i-am răspuns. Dar nu vin ca să-mi spună numele. Vin pentru că se bucură când vede trandafirul.
A zâmbit și m-a îmbrățișat.
În primăvara următoare, am adus la cămin un ghiveci cu un trandafir mic, crescut dintr-un butaș din grădina mea.
Cu acordul personalului, l-am așezat lângă fereastra Ilenei.
— Ce floare frumoasă! a spus ea.
— Îți plac trandafirii?
— Foarte mult. Parcă cineva mi-a promis cândva o grădină plină de ei.
Am simțit că-mi tremură bărbia.
— Poate că cineva te-a iubit foarte mult.
Ileana m-a privit și a zâmbit.
— Așa o fi, domnule. Așa o fi.
M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna, după ce am văzut că nu o deranjează.
Nu mi-a spus Gorică în ziua aceea.
Nu m-a recunoscut.
Dar a rămas liniștită lângă mine, privind trandafirul de la fereastră.
Și mi-am amintit de după-amiaza în care îmi rostise numele, pentru câteva clipe, după șaizeci de ani.
Nu aveam nevoie să se întâmple din nou.
Știam acum că Ileana nu mă părăsise pentru că nu mă mai iubea.
Iar când m-a întrebat dacă voi mai veni, i-am răspuns:
— Da, Ileana. Mâine îți aduc un trandafir.
A zâmbit.
— Atunci te aștept, domnule.
Și, pentru prima dată, nu m-a mai durut că nu-mi știa numele.
Îmi era de ajuns că, în după-amiaza aceea, nu eram doi străini. Eram doi oameni bătrâni care se bucurau să stea împreună, lângă o fereastră cu trandafiri.