Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tata s-a oprit în fața mesei mirilor și s-a uitat la Narcisa.
— Spune-mi, fată dragă, ce bani mai voiai să scoți de la noi?
Narcisa ținea microfonul strâns în mână. Nu mai zâmbea.
— Domnule Vasile, nu este ceea ce credeți!
— Atunci explică-mi ce scrie acolo.
Pe ecran rămăsese ultima captură de conversație.
Am citit și eu mesajul, de lângă ușa sălii.
“După nuntă le mai cerem 20.000 de lei pentru mobilă. Bătrânii au dat deja 35.000 și mai au economii. Dragoș nu trebuie să știe că am vorbit cu tata despre bani.”
Sub mesaj apărea răspunsul unei persoane salvate în telefon drept “Tata”.
“Nu te grăbi. Întâi vedeți cât strângeți la nuntă. Dacă socrii mai au bani, cere-le după aceea.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Nu era doar o glumă proastă.
Narcisa făcuse socoteli cu banii părinților mei.
Dragoș s-a apropiat de ea.
— Narcisa, de ce vorbeai cu tatăl tău despre economiile părinților mei?
— Dragoș, te rog, nu acum!
— Ba acum! Ce înseamnă că eu nu trebuia să știu?
Narcisa s-a uitat disperată spre omul care controla proiectorul.
— Opriți odată prezentarea!
Ecranul s-a făcut negru.
Dar era prea târziu.
Tata a rămas în fața lor.
— Noi v-am dat 35.000 de lei pentru că am vrut să vă ajutăm. Nu pentru că ne prisoseau banii.
Mama s-a apropiat și ea.
— Narcisa, eu am renunțat la schimbarea centralei ca să vă putem da suma aceea. Am zis că sunteți tineri și aveți nevoie de un început bun.
Narcisa și-a coborât privirea.
— Doamnă Georgeta, eu nu v-am obligat să ne dați nimic!
Tata a încuviințat.
— Așa este. Nu ne-ai obligat. Dar nici nu ți-am dat voie să ne socotești economiile ca pe banii tăi.
Dragoș părea că nu mai știe ce să spună.
— Narcisa, spune-mi că nu le-ai cerut deja bani pentru mobilă.
Ea a ezitat.
— Am întrebat-o pe mama ta dacă ne-ar putea ajuta după nuntă.
Mama a făcut un pas înapoi.
— Tu mi-ai spus că Dragoș vrea să cumpărați mobilă și că îi este rușine să ne mai ceară bani!
Fratele meu s-a întors brusc spre ea.
— Mamă, eu n-am spus niciodată așa ceva!
Narcisa a început să plângă.
— Voiam doar să avem o casă frumoasă! Ce este atât de rău în asta?
Atunci am ieșit de lângă ușă.
— Nu este rău să vrei o casă frumoasă, Narcisa. Este rău să-i minți pe oamenii care te-au ajutat.
S-a întors spre mine.
— Tu să taci! Din cauza ta s-a stricat tot!
Am privit-o uluită.
— Din cauza mea? Tu ai pus fotografiile mele pe ecran și tot tu ai adăugat capturile acelea în album!
— Nu știam că sunt acolo!
— Atunci trebuia să verifici prezentarea înainte să o arăți la două sute de oameni.
Dragoș s-a uitat spre mine.
— Iulia, îmi pare rău pentru fotografii.
Am simțit că-mi dau lacrimile.
— Dragoș, ți-am cerut să oprești prezentarea. Ai râs și mi-ai spus că exagerez.
A coborât capul.
— Știu.
— Nu m-a durut că lumea a văzut cum arătam la șaisprezece ani. M-a durut că fratele meu s-a distrat când eu eram umilită.
N-a mai avut ce să răspundă.
În jurul nostru, invitații începuseră să vorbească în șoaptă.
Tata s-a întors spre ei.
— Vă rog să ne iertați. Este o problemă de familie și nu vrem să vă stricăm seara.
Apoi s-a uitat la Dragoș.
— Băiete, tu hotărăști ce faci cu căsnicia ta. Dar mama ta și cu mine nu mai dăm niciun leu până nu lămurim lucrurile.
Dragoș a încuviințat.
Narcisa a izbucnit.
— Adică acum mă pedepsiți pentru niște mesaje private?
Tata a răspuns calm.
— Nu te pedepsim. Doar nu mai acceptăm să fim mințiți.
Am plecat de la restaurant împreună cu părinții mei.
Nu am cerut să se oprească nunta și nici nu am vrut să asist la alte certuri.
Pe drum, mama a început să plângă.
— Iulia, noi chiar am crezut că fata asta ne iubește.
Tata conducea în tăcere.
După câteva minute, a spus:
— Georgeta, noi am ajutat copiii din dragoste. Asta nu a fost o greșeală. Greșeala ar fi să continuăm să dăm bani după ce am văzut cum suntem priviți.
În zilele următoare, Dragoș m-a sunat de mai multe ori.
La început nu am răspuns.
După aproape o săptămână, a venit la mine acasă.
Avea ochii obosiți și părea că slăbise.
— Iulia, putem vorbi?
L-am primit în sufragerie.
— Am discutat cu Narcisa, mi-a spus. Recunoaște că a vrut să le ceară bani părinților, dar spune că mesajele au fost doar niște discuții cu tatăl ei.
— Și tu ce crezi?
— Cred că a mințit. Mai ales când i-a spus mamei că eu vreau mobilă.
Am rămas tăcută.
— Dar am venit și pentru altceva, a continuat.
S-a uitat la mine.
— Îmi pare rău că am râs de tine. Știam cât ai suferit în liceu din cauza greutății. Și totuși te-am lăsat singură în fața tuturor.
Mi-au dat lacrimile.
— Dragoș, eu te-am apărat mereu când cineva vorbea urât despre tine. De aceea m-a durut atât de tare.
A început să plângă.
— Știu, soră-mea. Am fost un prost.
L-am îmbrățișat, dar i-am spus că am nevoie de timp.
În lunile următoare, relația dintre Dragoș și Narcisa s-a deteriorat.
Nu doar din cauza mesajelor de la nuntă.
Au apărut și alte neînțelegeri despre bani, cheltuieli și felul în care luau deciziile.
Dragoș a descoperit că Narcisa discutase cu părinții ei despre folosirea unei părți din darul de nuntă pentru o datorie mai veche a familiei ei.
Nu era vorba despre o sumă uriașă, dar faptul că nu-i spusese nimic l-a făcut să-și piardă încrederea.
Au încercat să discute și să găsească o soluție, însă certurile au continuat.
După câteva luni, au decis să locuiască separat.
Nu știam dacă aveau să divorțeze.
Era hotărârea lor.
Eu am început să-mi văd de viață.
Într-o duminică, am mers la părinții mei cu un album nou.
În el pusesem fotografii din copilăria noastră, cu mine și Dragoș, cu mama și tata, cu vacanțele la mare și cu zilele în care eram cu toții fericiți.
Am inclus și câteva fotografii cu mine la șaisprezece ani.
Mama s-a uitat surprinsă.
— Iulia, ești sigură că vrei să le păstrezi?
Am zâmbit.
— Da, mamă. Fata aceea eram tot eu. Nu trebuie să-mi fie rușine de ea doar pentru că alții au râs.
Tata a luat albumul și a privit o fotografie în care eu țineam în brațe un Dragoș de câțiva ani.
— Uite ce frumoși erați amândoi!
Am început să râdem.
După puțin timp, a venit și Dragoș.
S-a așezat lângă mine și a început să răsfoiască albumul.
Când a ajuns la fotografiile din adolescență, s-a oprit.
— Iulia, îți amintești când te-am rugat să mă ajuți la matematică și ai stat cu mine până noaptea târziu?
— Cum să nu? Ai luat șapte și te-ai lăudat o săptămână.
A zâmbit trist.
— Tu ai fost mereu lângă mine. Iar eu n-am fost lângă tine când trebuia.
I-am prins mâna.
— Atunci să nu mai repeți greșeala.
A încuviințat.
În seara aceea, am rămas cu toții la masă, răsfoind fotografiile vechi.
Nu mai exista niciun ecran uriaș, niciun microfon și nimeni care să râdă de felul în care arătasem când eram copil.
Erau doar părinții mei, fratele meu și amintirile noastre.
Iar eu am înțeles că nu fotografiile acelea fuseseră rușinoase.
Rușinos fusese felul în care oamenii care trebuiau să mă iubească aleseseră să le folosească împotriva mea.