Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu vin cu tine, Marius. Și nu-mi dau demisia.
Pentru prima dată în douăzeci de ani, i-am spus soțului meu nu fără să-mi cobor privirea.
Marius a rămas nemișcat câteva secunde.
— Poftim? Ce-ai spus?
— Am spus că rămân la serviciu. Nu mai accept să hotărăști tu totul pentru mine.
A râs scurt, nervos.
— Atunci să nu te mai întorci acasă! Să vedem unde dormi diseară!
Victor a intervenit calm.
— Domnule, discuția s-a încheiat. Vă rog să părăsiți depozitul.
Marius s-a întors spre el.
— Dumneata să nu te bagi între mine și nevastă-mea!
— Nu mă bag în căsnicia dumneavoastră. Dar aici este locul ei de muncă și nu aveți dreptul să o amenințați sau să o trageți de mână.
Marius m-a privit cu ură.
— O să vii tu în genunchi după mine, Cristina. Când n-o să mai ai bani nici de pâine!
A ieșit trântind ușa.
Abia atunci am simțit că-mi tremură picioarele.
M-am sprijinit de tejghea, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
Victor mi-a adus un pahar cu apă.
— Cristina, ești bine?
— Nu știu, am recunoscut. Nu știu unde o să dorm în seara asta.
— Ai pe cineva apropiat? O soră, o prietenă?
M-am gândit la sora mea, Alina, care locuia tot în Ploiești.
Nu-i povestisem niciodată cât de rău ajunseseră lucrurile acasă. Îmi era rușine.
Am sunat-o.
— Alina, pot să vin la tine câteva zile?
— Cristina? Ce s-a întâmplat?
Mi s-a frânt vocea.
— Marius m-a dat afară din casă.
N-a stat pe gânduri.
— Vino imediat. Vorbim când ajungi.
Victor m-a întrebat dacă vreau să cheme un taxi. I-am mulțumit și i-am spus că mă descurc.
Înainte să plec, mi-a spus ceva ce nu voi uita.
— Cristina, faptul că ai nevoie de ajutor astăzi nu înseamnă că ești o povară. Toți avem momente în care ne sprijinim pe cineva.
Am ajuns la Alina cu geanta de serviciu și cu hainele de pe mine.
Când i-am povestit despre bonurile de cumpărături, telefoanele repetate și scandalul de la depozit, sora mea s-a înfuriat.
— Și tu ai suportat toate astea șase ani?
— Am crezut că așa e normal dacă el aduce banii.
Alina m-a privit lung.
— Cristina, ai muncit în casa aia în fiecare zi. Faptul că n-ai primit salariu nu înseamnă că n-ai muncit.
În noaptea aceea am dormit în camera ei de oaspeți.
Dimineața, Marius mi-a trimis un mesaj.
“Te-ai liniștit? Vino acasă și lasă prostiile.”
Nu i-am răspuns.
A doua zi mi-a scris din nou.
“Îți dau eu bani de pantofi. Dar îți dai demisia.”
Atunci am înțeles că nu pricepuse nimic.
Nu era vorba despre pantofi.
Era vorba despre faptul că, timp de ani întregi, ajunsesem să-i cer voie pentru orice.
Am continuat să merg la serviciu.
Victor s-a purtat la fel ca înainte. Nu m-a întrebat despre căsnicia mea în fața colegilor, nu mi-a oferit bani și nu a încercat să profite de situația mea.
În schimb, m-a ajutat să învăț programul de gestiune și mi-a dat responsabilitatea verificării comenzilor.
— Te descurci bine, Cristina. Ai grijă la detalii și clienții sunt mulțumiți.
La sfârșitul primei luni, când mi-a intrat salariul de 3.200 de lei, am rămas câteva minute privind ecranul telefonului.
Erau banii câștigați de mine.
Din ei i-am cumpărat Alinei alimente pentru casă, mi-am plătit transportul și mi-am luat, în sfârșit, pantofii de care aveam nevoie.
Au costat o sută șaizeci și nouă de lei.
Nimeni nu mi-a cerut bonul.
După aproape două luni, am reușit să închiriez o garsonieră modestă. Am discutat și cu un avocat despre drepturile mele asupra apartamentului în care locuisem cu Marius și despre procedura de divorț.
Când i-am spus soțului meu că vreau să ne despărțim, a venit la Alina.
— Cristina, nu poți să arunci douăzeci de ani de căsnicie!
— Nu eu i-am aruncat, Marius. Eu am încercat să trăiesc în ei.
— O să mă schimb!
— Poate. Dar eu nu mă mai întorc ca să verific dacă îți ții promisiunea.
A plecat furios.
Au urmat discuții grele despre bunurile comune, reproșuri și încercări de împăcare. Nu a fost simplu să închei o căsnicie de douăzeci de ani, dar am mers până la capăt.
Divorțul s-a finalizat, iar împărțirea bunurilor am rezolvat-o separat, cu ajutor juridic.
Între timp, viața mea începuse să se schimbe.
La depozit nu mai eram femeia care se speria când suna telefonul. Vorbeam cu furnizorii, verificam facturile și rezolvam singură problemele clienților.
Victor mă trata cu respect, fără să mă menajeze inutil.
Uneori luam cafeaua împreună în pauză. Am aflat că era divorțat de patru ani și că avea o fiică adultă, studentă la București.
Nu mi-a făcut niciodată declarații și nu mi-a cerut nimic.
Într-o zi, după ce divorțul meu se încheiase, m-a întrebat:
— Cristina, ai vrea să ieșim duminică la o plimbare? Fără nicio obligație. Doar să bem o cafea în oraș.
Am zâmbit.
— Mi-ar plăcea.
Nu a fost o poveste de dragoste ca în filme.
Victor nu avea mașină scumpă, nu câștiga o avere și nu promitea să-mi schimbe viața.
Avea un apartament obișnuit, o mașină veche și obiceiul de a întreba dacă am ajuns bine acasă.
Când îi spuneam că sunt obosită, nu-mi reproșa că nu am pregătit cina.
Când aveam o părere diferită, mă asculta.
Și, mai ales, nu încerca să hotărască în locul meu.
Am început să ne cunoaștem încet, fără grabă. La serviciu ne-am păstrat relația profesională, iar în afara programului am descoperit că ne face plăcere să petrecem timp împreună.
Într-o sâmbătă, câteva luni mai târziu, l-am întâlnit întâmplător pe Marius într-un magazin.
M-a privit de sus până jos.
— Văd că îți merge bine. Ai haine noi, pantofi noi. Te întreține ăla?
Nu m-am mai înfuriat.
— Nu mă întreține nimeni, Marius. Muncesc.
— Și chiar ești fericită cu salariul tău amărât?
— Sunt liniștită. Și nu mai trebuie să dau socoteală pentru fiecare leu.
A vrut să mai spună ceva, dar m-am îndepărtat.
În seara aceea, Victor m-a așteptat în fața garsonierei cu două bilete la teatru.
— M-am gândit că ți-ar plăcea, mi-a spus. Dar dacă ai alte planuri, mergem altă dată.
M-am uitat la el și am început să râd.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat mirat.
— Nimic. Doar că încă mă obișnuiesc să fiu întrebată ce vreau.
Victor mi-a întins mâna.
— Atunci spune-mi. Ce vrei, Cristina?
M-am gândit la femeia care, cu câteva luni înainte, stătea în bucătărie și plângea pentru o pereche de pantofi.
— Vreau să mergem la teatru, i-am răspuns. Și mâine vreau să dorm până târziu, să-mi beau cafeaua în liniște și să nu-mi spună nimeni că sunt o povară.
A zâmbit.
— Mi se pare un plan foarte bun.
Și am plecat împreună, fără să mă mai uit înapoi.