Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cătăline, când ți-am dat cei 180.000 de lei, ce mi-ai promis? l-am întrebat, fără să-mi ridic vocea.
Fiul meu se uita la mine cu mâna încă încleștată pe brațul meu.
— Tată, te rog. Nu în fața tuturor.
— În fața tuturor a fost umilită și mama ta. De ce adevărul trebuie spus numai între patru ochi?
Oana s-a apropiat, încruntată.
— Vreau să știu și eu despre ce este vorba! Ce promisiune?
Cătălin a oftat.
— Le-am promis că o să aibă mereu un loc în casa noastră. Că nu vor fi niciodată tratați ca niște străini.
Oana s-a întors brusc spre el.
— Și pentru asta ne-au dat banii?
— Nu, Oana, am intervenit. Banii au fost un dar. Nu i-am împrumutat și nu i-am cerut să semneze vreo obligație. I-am dat pentru că era copilul nostru și voiam să-l ajutăm.
Am făcut un pas spre fiul meu.
— Dar înainte să-i transfer, mi-ai spus ceva ce n-am uitat. Mi-ai zis: “Tată, voi ne-ați crescut și ne-ați ajutat toată viața. Casa asta va fi și casa voastră, oricând veți veni.”
Ana și-a șters ochii.
— Noi n-am cerut niciodată să locuim aici, Cătăline. Am vrut doar să venim în vizită fără să ne simțim o povară.
Oana și-a încrucișat brațele.
— Eu nu am fost de față la discuția asta. Și nu mi se pare normal să-mi impuneți cum să mă port în propria casă!
— Nu-ți impunem nimic, i-am răspuns. Dar nici nu suntem obligați să stăm unde soția mea este jignită.
Veronica, sora mea, care aștepta lângă ușă, a intervenit.
— Oana, femeia asta a cusut trei săptămâni pentru voi. Dacă nu-ți plăcea cadoul, puteai să-i mulțumești și să-l pui într-un dulap. Nu trebuia s-o faci de râs.
— Toată lumea mă judecă pentru o față de masă! a izbucnit Oana.
— Nu pentru fața de masă, i-am spus. Pentru felul în care ai vorbit cu ea.
Cătălin s-a uitat spre Ana.
— Mamă, îmi pare rău că s-a ajuns aici.
Ana l-a privit cu ochii roșii.
— Nu tu m-ai dat afară, Cătăline. Dar ai stat lângă fereastră și ai lăsat-o să mă umilească. Asta m-a durut cel mai tare.
Fiul nostru a coborât capul.
N-a mai avut ce să răspundă.
Am luat cutia cu fața de masă, i-am pus Anei haina pe umeri și am ieșit.
În curte, cei nouăsprezece invitați ne așteptau. Nimeni nu se grăbea să plece.
— Ghiță, veniți la noi, a spus Veronica. Am făcut plăcintă și mai avem vin de la țară. Nu se poate să terminați seara așa.
Ana a încercat să refuze, dar sora mea a luat-o de braț.
— Hai, Ana. Astăzi nu mai plângi pentru oameni care nu știu să prețuiască un dar.
Am mers la Veronica. Nu ne-am înghesuit toți în sufrageria ei; unii dintre invitați au plecat spre casele lor, după ce au îmbrățișat-o pe Ana.
Noi am rămas câteva ore.
La un moment dat, Ana a scos fața de masă din cutie.
— Poate chiar nu era potrivită pentru casa lor, a murmurat.
Am luat materialul și l-am întins cu grijă.
Florile mici, cusute cu ață albă, erau atât de frumos lucrate, încât Veronica a rămas privind.
— Ana, tu ai făcut asta cu mâna ta?
— Da. Seară de seară.
— Atunci pune-o pe masa mea. Și să știi că eu n-o mai dau jos!
Pentru prima dată în seara aceea, soția mea a zâmbit.
În zilele următoare, Cătălin ne-a sunat de mai multe ori.
Eu am răspuns scurt. Ana, uneori, nici nu voia să vorbească.
După o săptămână, fiul nostru a venit singur la apartamentul nostru.
Nu avea flori și nici cadouri.
S-a așezat pe canapea, în fața noastră.
— Tată, mamă, am venit să-mi cer iertare.
Ana îl privea fără să spună nimic.
— M-am purtat ca un laș. Am văzut că Oana vă jignește și am tăcut, pentru că nu voiam să mă cert cu ea. Mi-am spus că e mai simplu să vă supărați voi decât să am scandal acasă.
M-am uitat la el.
— Și acum ce s-a schimbat?
— Am înțeles că, dacă îmi las soția să-mi umilească părinții, nu păstrez liniștea. Doar mut răul asupra voastră.
Ana a început să plângă.
— Cătăline, eu nu vreau să vă stric căsnicia. Dar nici nu mai pot să intru în casa voastră cu frică.
— Nu trebuie, mamă. Am vorbit cu Oana. I-am spus că nu voi mai accepta să vă vorbească așa.
— Și ea ce-a zis? am întrebat.
— La început s-a supărat. A spus că am pus-o într-o situație rușinoasă. Dar i-am explicat că ea a creat situația, nu voi.
Am rămas tăcut.
— Vreau să vă rog ceva, a continuat. Nu vă cer să uitați. Dar dați-mi ocazia să vă arăt că pot fi altfel.
I-am spus că încrederea nu se repară într-o după-amiază.
A înțeles.
Au trecut aproape două luni până când Oana a venit să vorbească personal cu Ana.
A intrat în apartamentul nostru vizibil stânjenită.
— Doamnă Ana, am fost nepoliticoasă și crudă. M-am purtat de parcă lucrurile scumpe ar fi mai importante decât oamenii.
Ana a ascultat-o.
— Oana, eu nu ți-am cerut să pui fața de masă pe masă. Puteai s-o dai mai departe, s-o păstrezi sau să n-o folosești niciodată. Dar nu trebuia să mă umilești pentru că am făcut-o cu mâinile mele.
— Știu. Îmi pare rău.
Nu s-au îmbrățișat atunci. Ana i-a spus doar că acceptă scuzele, dar că are nevoie de timp.
Și Oana a respectat asta.
În lunile următoare, Cătălin a început să ne viziteze regulat, fără să aștepte să-l chemăm. Oana a venit și ea de câteva ori. Nu s-a transformat peste noapte într-o noră iubitoare, dar a încetat cu observațiile despre hainele și casa noastră.
Iar Cătălin, când a mai apărut câte o remarcă nepotrivită, a intervenit imediat.
Într-o duminică, Ana m-a întrebat dacă vreau să mergem la ei la prânz.
— Ești sigură? am întrebat-o.
— Da, Ghiță. Dar dacă mă mai jignește cineva, plecăm. Fără explicații.
Am zâmbit.
— Așa facem.
Când am ajuns, Oana ne-a primit la ușă. În sufragerie, pe o măsuță de lângă fereastră, era așezată o fotografie cu noi patru de la nunta lor.
Ana a observat-o, dar n-a spus nimic.
Mai târziu, în drum spre casă, mi-a prins mâna.
— Ghiță, crezi că am făcut bine că le-am mai dat o șansă?
— Cred că ai făcut ce ai simțit. Dar să nu uiți niciodată că nu trebuie să înghiți umilințe ca să-ți păstrezi copilul aproape.
Ana a dat din cap.
În seara aceea, când am ajuns acasă, am găsit un mesaj de la Veronica.
Îmi trimisese o fotografie cu fața de masă cusută de Ana, așezată frumos în sufrageria ei.
Sub fotografie scrisese:
“Spune-i Anei că am avut musafiri astăzi și toți m-au întrebat de unde am fața asta de masă minunată.”
I-am arătat mesajul soției mele.
Ana a zâmbit, apoi a scos din sertar cutia cu ațe.
— Ghiță, cred că o să-i cos Veronicăi și niște șervețele asortate.
M-am așezat lângă ea.
— Coase, Ana. Dar numai dacă îți face plăcere.
Și am privit-o cum își alegea ața, liniștită, în casa noastră, unde nimeni nu o făcuse vreodată să se rușineze de mâinile ei muncite.