Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bunica s-a sprijinit de tejghea și a privit fotografia pe care administratorul o ținea în mână.
— Iarna lui 1959… a șoptit. Cum să nu-mi amintesc? Atunci am crezut că o să pierdem tot.
M-am apropiat de ea.
— Bunico, despre ce vorbești?
Administratorul a așezat fotografia pe tejghea.
În imagine se vedeau douăsprezece femei tinere, îmbrăcate în halate de lucru, în fața unei clădiri pe care am recunoscut-o imediat.
Era chiar magazinul în care ne aflam.
— Aici funcționa odinioară un atelier de confecții, a explicat administratorul. Am găsit cutia aceasta când am renovat clădirea, acum trei ani.
Bunica a atins fotografia cu degetele tremurânde.
— Uite-mă, Otilia. A treia din stânga. Aveam douăzeci de ani.
M-am uitat atent.
Era o fată frumoasă, cu părul negru împletit și un zâmbet timid.
— Tu ești, bunico?
A încuviințat.
— Și femeia de lângă mine era Măndița. Cea mai bună prietenă a mea.
Administratorul a deschis registrul.
— Am încercat să aflăm cine erau femeile din fotografie. Dar multe nume erau greu de citit, iar atelierul a fost desființat cu zeci de ani în urmă.
A întors câteva pagini.
— Nasturele acesta poartă marca atelierului și numărul unei comenzi speciale. Comanda șaptesprezece.
Bunica a închis ochii.
— Paltoanele pentru muncitorii de la uzină…
— Exact, a spus administratorul.
M-am uitat când la el, când la bunica.
— Ce s-a întâmplat atunci?
Paraschiva a tras aer adânc în piept.
— Era iarna lui 1959. Atelierul avea multe comenzi, dar lipseau materialele, iar utilajele se stricau mereu. Conducerea ne-a spus că, dacă nu terminăm o comandă importantă până la sfârșitul lunii, o parte dintre noi vom fi trimise să lucreze în altă parte.
— Și voi ce-ați făcut?
— Am rămas după program. Seară de seară. Uneori până aproape de miezul nopții.
Administratorul a ridicat privirea din registru.
— Aici scrie că douăsprezece muncitoare au terminat comanda înainte de termen.
Bunica a zâmbit trist.
— Am cusut până ne-au sângerat degetele. Măndița aducea ceai cald într-un termos, iar eu aveam grijă să nu adoarmă fetele la mașini.
— Și ați fost plătite pentru orele suplimentare? am întrebat.
Bunica a clătinat din cap.
— Nu pentru toate. Ni s-a promis că se vor socoti mai târziu. Dar noi voiam să nu ne pierdem locurile de muncă.
Administratorul a întors încă o pagină.
— În registru există o mențiune despre brigada care a terminat comanda. Iar numele dumneavoastră apare aici, doamnă Paraschiva.
Mi-a arătat rândul.
“Paraschiva Munteanu – responsabilă de echipa de finisare.”
Am simțit un nod în gât.
— Bunico, tu ai condus echipa?
— Nu eram șefă, mamă. Eram doar cea mai pricepută la nasturi și butoniere. Fetele mă ascultau pentru că lucram împreună.
Atunci administratorul a scos din cutie o a doua fotografie.
Era mai mică și avea colțurile îndoite.
În ea apăreau bunica și o altă tânără, ținând între ele un palton verde-închis.
Exact paltonul pe care bunica îl purta acum.
— Dumnezeule… Măndița! a șoptit bunica.
A început să plângă.
— Ea mi l-a cusut.
Am privit-o surprinsă.
— Credeam că l-ai făcut tu.
— Nu, Otilia. Măndița l-a făcut pentru mine, din material rămas de la o comandă, cu aprobarea maistrului. Eu urma să mă mărit și nu aveam palton bun pentru iarnă.
A mângâiat reverul tocit.
— Mi l-a dat cu o săptămână înainte de nuntă. Mi-a spus să-l port sănătoasă și să nu uit niciodată că o haină făcută cu drag ține mai mult decât una cumpărată din mândrie.
Am înțeles atunci de ce bunica refuzase atâția ani să-l schimbe.
Nu era încăpățânare.
Era amintirea unei prietenii.
— Ce s-a întâmplat cu Măndița? am întrebat.
Bunica și-a șters ochii.
— S-a mutat la Timișoara câțiva ani mai târziu. Ne-am scris o vreme, apoi am pierdut legătura. Am căutat-o, dar n-am mai aflat nimic.
Administratorul a privit fotografia.
— Doamnă Paraschiva, vreau să vă întreb ceva. Ne permiteți să facem o copie după această fotografie și să o expunem în magazin, alături de istoria clădirii?
Bunica a rămas surprinsă.
— Pe mine? La vârsta asta?
— Pe dumneavoastră și pe colegele dumneavoastră. Magazinul acesta există astăzi într-o clădire în care au muncit oameni ca dumneavoastră. Ar fi păcat să nu se știe.
În spatele nostru, femeia elegantă care râsese de palton nu mai spunea nimic.
Administratorul s-a întors spre ea.
— Doamnă, tocmai ați spus că paltonul ar trebui să stea într-un muzeu. Poate că aveți dreptate, dar nu din motivul la care v-ați gândit.
Femeia s-a înroșit.
— Eu… n-am știut.
Bunica a privit-o liniștită.
— Nici nu aveați de unde să știți, doamnă. Dar puteți să vorbiți frumos cu un om și fără să-i cunoașteți povestea.
Femeia și-a coborât privirea.
— Aveți dreptate. Îmi cer scuze.
Bunica a încuviințat și s-a întors spre mine.
— Hai, Otilia. Mai avem de cumpărat mănușile pentru cea mică.
Dar administratorul ne-a rugat să mai rămânem câteva minute.
A adus un scaun pentru bunica și ne-a arătat restul fotografiilor.
În unele apăreau femeile la mașinile de cusut. În altele, bărbați care transportau suluri de material.
Bunica recunoștea fețe și spunea nume pe care nu le mai rostise de zeci de ani.
Eu am început să notez totul în telefon.
— Bunico, de ce nu mi-ai povestit niciodată?
A zâmbit.
— Pentru că nu m-ai întrebat, mamă. Și pentru că eu am crezut că sunt lucruri obișnuite. Așa trăiam noi atunci.
În săptămânile următoare, administratorul ne-a contactat de câteva ori.
Am mers împreună să identificăm persoanele din fotografii și să povestim ce își amintea bunica despre atelier.
Magazinul a pregătit un mic colț dedicat istoriei clădirii, cu reproduceri ale fotografiilor și câteva obiecte vechi de croitorie.
Nimeni nu a pretins că bunica salvase singură atelierul sau că paltonul valora o avere.
Era povestea unor femei obișnuite, care munciseră mult și despre care aproape nimeni nu mai vorbea.
Cu puțin înainte de Crăciun, am fost invitate la prezentarea acelui colț.
Bunica a venit îmbrăcată în același palton verde.
Îi cususem la loc nasturele de alamă, cu ață groasă, așa cum mă învățase ea.
Când a văzut fotografia mărită cu cele douăsprezece muncitoare, s-a apropiat încet.
— Uite-le, mamă. Parcă le aud și acum cum râdeau la pauză.
Administratorul i-a mulțumit pentru ajutor.
Câțiva oameni s-au oprit să asculte povestea atelierului.
Bunica nu a ținut discursuri mari.
A spus doar:
— Am fost femei tinere, am muncit și ne-am ajutat una pe alta. Mă bucur că nu ne-ați uitat.
În drum spre casă, am întrebat-o din nou dacă vrea să-i cumpăr un palton nou.
A râs.
— Otilia, tu chiar nu te lași?
— Măcar unul pentru zilele foarte reci.
S-a gândit puțin.
— Bine, mamă. Dar pe acesta nu-l dau nimănui.
I-am prins brațul.
— Nici nu ți-aș cere.
Am mers încet pe străzile Brașovului, printre vitrinele împodobite de Crăciun.
Bunica își ținea paltonul strâns la piept, iar nasturele vechi strălucea slab în lumina felinarelor.
În dimineața aceea, intrasem într-un magazin crezând că bunica păstrează o haină veche doar ca să nu cheltuiască bani.
Acum știam că, de fiecare dată când o îmbrăca, purta cu ea amintirea unei prietene, a tinereții și a oamenilor alături de care muncise.
Și m-am bucurat că nasturele acela căzuse tocmai acolo, în locul unde povestea lui începuse.