Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Irina, ce caută apartamentul meu în mesajele dintre Călin și tatăl lui? am întrebat, simțind că mi se înmoaie picioarele.
Fiica mea și-a șters lacrimile și mi-a întins telefonul.
— Citește, mamă. Te rog.
Pe ecran era un mesaj trimis de Călin tatălui său, Sandu.
“Dacă Stela nu are cei 25.000 de lei, o convingem pe Irina să vorbească despre garanția cu apartamentul din Ploiești. Mama ei locuiește singură. Nu are nevoie de trei camere.”
Am citit de două ori.
— Irina, ei vor să pună mâna pe casa mea?
Fiica mea a început să plângă.
— Nu știu dacă asta urmăresc, mamă. Dar voiau să te convingă să garantezi un credit cu apartamentul tău.
M-am așezat pe canapea.
— Și tu știai?
— Nu! Jur că nu știam! Călin mi-a spus doar că părinții lui ne dau 75.000 de lei și că trebuie să contribuim și noi.
Am luat dosarul de pe masă.
În propunerea pregătită pentru cumpărarea apartamentului apărea o condiție: cei 75.000 de lei nu erau un cadou, ci un împrumut acordat de părinții lui Călin.
Banii urmau să fie restituiți în cinci ani.
Iar dacă tinerii nu puteau plăti, Sandu voia garanții suplimentare.
— Irina, tu ai înțeles că trebuie să le dai banii înapoi?
A clătinat din cap.
— Nu, mamă. Veronica îmi spunea mereu că ne ajută pentru că suntem copiii lor.
Am simțit o furie pe care nu o mai cunoscusem.
— Și de ce voiau să cumpărați neapărat apartamentul ales de ei?
Irina a coborât privirea.
— Pentru că este într-un bloc construit de o firmă cu care lucrează Sandu. Călin mi-a spus că avem un preț special.
Am privit-o.
— Și tu voiai să faci un împrumut pentru mine, ca să le dai lor încă 25.000 de lei?
A început să plângă și mai tare.
— Mamă, am fost o proastă.
I-am luat mâna.
— Ai avut încredere în soțul tău. Dar ai greșit când ai crezut că eu trebuie să-mi pun bătrânețea în pericol ca să dovedești tu ceva în fața socrilor.
A încuviințat.
— Știu.
Am rămas câteva minute în liniște.
Apoi am întrebat-o:
— Călin unde este?
— La părinții lui. Ne-am certat aseară. I-am spus că nu semnez nimic până nu înțeleg toate condițiile.
— Și ce ți-a răspuns?
Irina și-a șters nasul cu un șervețel.
— Că sunt nerecunoscătoare. Că părinții lui ne oferă o șansă pe care alții n-o primesc niciodată.
Am privit-o îndelung.
— Fata mea, o șansă nu trebuie să înceapă cu amenințarea că poți pierde casa mamei tale.
În după-amiaza aceea, Călin s-a întors acasă.
Când m-a văzut, s-a oprit în ușă.
— Doamnă Stela, nu știam că veniți.
M-am ridicat.
— Nici eu nu știam că apartamentul meu din Ploiești face parte din planurile voastre.
A pălit.
— Nu este ce credeți.
Irina s-a apropiat de el.
— Călin, spune-i mamei adevărul. De ce ai vorbit cu tata despre casa ei?
A oftat.
— Pentru că ne lipsesc bani! Tata a spus că, dacă vrem apartamentul acela, trebuie să avem garanții.
— Dar mie mi-ai spus că banii sunt un cadou!
Călin a ridicat vocea.
— Irina, nu te mai agăța de cuvinte! Tot pentru noi sunt!
M-am uitat la el.
— Călin, eu am muncit douăzeci și nouă de ani la fabrică. Nu am o avere. Apartamentul acela este singura mea siguranță.
— Nu v-a cerut nimeni să-l vindeți!
— Nu. Dar ați discutat să-l puneți garanție fără să mă întrebați.
A tăcut.
Irina a început să plângă.
— Călin, eu nu vreau apartamentul acela dacă trebuie să o punem pe mama în situația asta.
Soțul ei s-a înroșit.
— Atunci rămânem toată viața în chirie! Asta vrei?
Irina a ridicat privirea.
— Prefer să stau în chirie decât să-mi fie frică în fiecare lună că nu putem plăti ce datorăm părinților tăi.
Călin și-a luat geaca.
— Bine! Vorbește cu mama ta, că văd că ea știe mai bine!
A plecat trântind ușa.
Irina s-a așezat lângă mine.
— Mamă, cred că mi-am stricat căsnicia.
Am îmbrățișat-o.
— Nu știu, fata mea. Dar știu că nu trebuie să semnezi ceva ce nu înțelegi doar ca să păstrezi liniștea în casă.
În seara aceea, Irina m-a rugat să rămân la ea.
Am dormit pe canapea.
Dimineața, am găsit-o în bucătărie, cu ochii roșii.
— Mamă, vreau să-ți spun ceva.
M-am așezat lângă ea.
— Spune.
— Când ți-am cerut cei 25.000 de lei, nu m-am gândit deloc la ce înseamnă pentru tine.
Am rămas tăcută.
— M-am uitat numai la ce ne dădeau părinții lui Călin. La vacanțe, la mobilă, la mașină. Și am început să cred că așa arată dragostea.
A început să plângă.
— Dar acum înțeleg că fiecare lucru primit venea cu o condiție.
I-am mângâiat mâna.
— Irina, eu nu am putut să-ți cumpăr multe lucruri. Dar niciodată nu ți-am cerut să-mi dai înapoi ce am cheltuit pentru tine.
— Știu, mamă.
— Nu vreau să-mi fii datoare pentru că te-am crescut. Dar vreau să mă respecți și atunci când nu am bani să-ți dau.
Fiica mea m-a îmbrățișat.
— Iartă-mă, mamă. Am fost crudă cu tine.
Am început să plâng și eu.
— M-ai rănit tare, Irina.
— Știu. Și nu vreau să mai fac asta niciodată.
După câteva zile, Irina și Călin au mers împreună la un avocat, ca să înțeleagă documentele pregătite pentru cumpărarea apartamentului.
Au aflat că un împrumut de la părinți putea fi perfect legal, dar condițiile trebuiau să fie clare și acceptate de amândoi.
Iar apartamentul meu nu putea fi folosit drept garanție fără acordul meu și fără actele necesare.
Când au ieșit, Irina i-a spus lui Călin că nu va semna.
El a fost furios.
Dar, după câteva zile, a venit la Ploiești.
M-a găsit lângă mașina de cusut.
Ținea un buchet de flori în mână.
— Doamnă Stela, vreau să-mi cer iertare.
L-am poftit să se așeze.
— Pentru ce, Călin?
A coborât privirea.
— Pentru că am discutat despre casa dumneavoastră de parcă era o soluție la problemele noastre. Și pentru că am lăsat-o pe Irina să creadă că trebuie să vă ceară bani.
Am rămas tăcută.
— Tata m-a ajutat mereu, a continuat el. Dar am început să confund ajutorul cu dreptul lui de a hotărî pentru mine.
L-am privit.
— Călin, eu nu sunt împotriva părinților tăi. Dar dacă vreți să fiți o familie, trebuie să luați voi hotărârile importante.
A încuviințat.
— Am înțeles.
Nu l-am iertat pe loc.
Dar am apreciat că venise să vorbească fără să-mi ceară nimic.
În săptămânile următoare, Irina și Călin au renunțat la apartamentul ales de Sandu.
Au rămas în chirie și au început să pună bani deoparte pentru o locuință pe care să și-o permită singuri.
Veronica a fost foarte supărată.
— După tot ce am făcut pentru voi, așa ne răsplătiți?
Irina i-a răspuns pentru prima dată fără să-și ceară scuze.
— Vă mulțumim pentru ajutor, dar nu vrem să ne împrumutăm în condiții pe care nu le putem duce.
Sandu a încetat să-l mai sune pe Călin câteva zile.
Apoi lucrurile s-au mai liniștit.
Nu s-au rezolvat toate problemele dintr-odată.
Dar Irina și Călin au început să discute despre bani fără să se mai ascundă unul de celălalt.
Eu m-am întors la viața mea din Ploiești.
La pensia mea, la mașina de cusut și la vecinele care veneau cu pantaloni de scurtat.
Dar ceva se schimbase.
Irina mă suna mai des.
Nu ca să-mi ceară bani.
Ci ca să mă întrebe cum mă simt.
Într-o sâmbătă, a venit la mine cu două sacoșe de cumpărături.
— Mamă, am luat câteva lucruri pentru tine.
Am început să protestez.
— Irina, nu trebuia să cheltuiești!
A zâmbit.
— Știu. Dar am vrut.
Apoi a scos din geantă o factură.
— Și ți-am plătit gazele luna asta.
M-am încruntat.
— Fata mea, nu vreau să te simți obligată.
Irina mi-a luat mâna.
— Mamă, tu m-ai ajutat toată viața fără să-mi ceri nimic. Lasă-mă și pe mine să fac ceva pentru tine.
Am simțit că mi se umezesc ochii.
— Dar să nu faci asta din vinovăție.
— Nu, mamă. O fac pentru că te iubesc.
Am îmbrățișat-o.
În primăvara următoare, Irina și Călin au găsit un apartament mai mic, într-un cartier obișnuit din București.
Nu avea trei camere și nici finisajele luxoase pe care le visaseră.
Dar rata era una pe care o puteau susține din veniturile lor.
Când mi-au arătat fotografiile, Irina a zâmbit.
— Mamă, nu este apartamentul pe care îl voiam anul trecut.
— Dar este al vostru, fata mea.
— Da. Și nu trebuie să cerem nimănui voie să alegem perdelele.
Am început să râdem amândouă.
La mutare, le-am dus un cadou.
Două fețe de pernă brodate de mine, cu flori albastre.
Irina le-a ținut în mâini și a început să plângă.
— Mamă, sunt superbe.
Am zâmbit.
— Nu sunt scumpe, dar le-am făcut cu drag.
M-a îmbrățișat.
— Știu. Și tocmai de aceea sunt importante.
În seara aceea, înainte să plec spre Ploiești, Irina m-a condus până la ușă.
— Mamă, îți amintești ce ți-am spus când ți-am cerut cei 25.000 de lei?
Am încuviințat.
— Îmi amintesc.
A început să plângă.
— Aș vrea să pot lua cuvintele acelea înapoi.
I-am mângâiat obrazul.
— Nu le poți lua înapoi, fata mea. Dar poți avea grijă ce spui de acum înainte.
A încuviințat.
— Promit.
Am îmbrățișat-o.
Acum, când mă uit la viața mea, nu regret că am muncit atât pentru Irina.
Regret doar că am lăsat-o uneori să creadă că dragostea trebuie dovedită prin sacrificii fără sfârșit.
Am învățat și eu ceva.
Că pot să-mi iubesc copilul fără să-mi pun casa în pericol.
Că pot să spun “nu” fără să fiu o mamă rea.
Și că un copil adult poate greși, dar trebuie să învețe să-și asume greșeala.
Irina nu mai compară ce îi ofer eu cu ce îi dau socrii.
Când vine la mine, se așază lângă mașina de cusut și îmi povestește despre serviciu, despre Călin și despre planurile lor.
Uneori mă întreabă dacă am nevoie de ceva.
Alteori îmi aduce doar o pungă cu mere.
Iar eu mă bucur de fiecare vizită.
Pentru că acum știu că nu vine să vadă câți bani pot pune pe masă.
Vine să-și vadă mama.
Și pentru mine, la șaizeci și patru de ani, asta valorează mai mult decât orice apartament.