Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, te-am întrebat unde sunt banii! a repetat Cătălin, ținând telefonul la ureche.
Vasilica a întins mâna să-i ia telefonul.
— Închide, băiatule! Taică-tu nu știe toate cheltuielile casei!
Dar Cătălin s-a retras.
— Tată, mama spune că luna trecută ți-am plătit niște investigații. Tu ai primit banii?
Vocea lui Dumitru s-a auzit limpede.
— Ce bani, Cătălin? Eu am fost la control acum două luni, cu trimitere de la medicul de familie. N-am plătit decât medicamentele.
Soțul meu s-a uitat spre mama lui.
— Și cei 1.500 de lei?
— Nu știu nimic despre ei, băiatul meu.
Vasilica a început să plângă.
— Acum mă faceți hoață? Eu v-am crescut și asta primesc?
Cătălin a închis telefonul.
— Mamă, nimeni nu te-a făcut hoață. Dar vreau să știu pe ce s-au dus banii.
Am deschis dosarul și am scos alte extrase.
— Uite, Cătălin. În ultimele șase luni, am trimis 9.800 de lei către mama ta și încă 6.400 către Irina.
Soțul meu a rămas nemișcat.
— Șaisprezece mii două sute de lei?
— Da. Iar noi am amânat două rate și am plătit penalități.
Vasilica a izbucnit:
— Ce vreți să fac? Să-mi las fata fără ajutor?
M-am uitat la ea.
— Doamnă Vasilica, ce datorii are Irina de trebuie să-i trimitem bani aproape în fiecare lună?
A coborât privirea.
— Are rate. Și cheltuieli.
— Ce rate?
N-a răspuns.
Cătălin a luat telefonul și a sunat-o pe sora lui.
— Irina, vino imediat la noi. Trebuie să discutăm.
După patruzeci de minute, cumnata mea a intrat în apartament.
Era îmbrăcată elegant, cu o geantă nouă pe umăr.
— Ce s-a întâmplat? De ce m-ați chemat așa?
Cătălin i-a arătat extrasele.
— Irina, de cinci ani îți trimitem bani. Vreau să-mi spui exact ce datorii ai.
Ea a început să râdă nervos.
— Cătălin, ce-i cu interogatoriul ăsta?
— Nu este un interogatoriu. Este o întrebare.
Irina s-a uitat spre mama ei.
— Mamă, tu nu le-ai explicat?
Vasilica a început să-și frământe mâinile.
— Lasă, Irina, că rezolv eu.
Atunci am înțeles că amândouă ascundeau ceva.
— Irina, am spus, noi avem 430 de lei până la salariu. Eu umblu cu ghetele rupte, iar tu ne ceri încă 1.800 de lei. Cred că merităm să știm pentru ce.
Cumnata mea s-a înroșit.
— Nu te privește pe tine cum îmi cheltuiesc eu banii!
Cătălin a ridicat vocea.
— Ba ne privește când sunt banii noștri!
Irina a rămas tăcută.
Apoi a spus printre dinți:
— Bine! Am niște credite pentru cheltuieli personale. Am cumpărat mobilă, mi-am schimbat telefonul și am avut nevoie de bani pentru mașină.
Am simțit că-mi fierbe sângele.
— Și restanțele la întreținere?
A coborât privirea.
— Le-am plătit de mult.
Cătălin s-a întors spre Vasilica.
— Mamă, tu știai?
Soacra mea a început să plângă.
— Irina e singură. Am vrut s-o ajut.
— Cu banii noștri?
— Sunteți frați! Trebuie să vă ajutați!
Cătălin s-a așezat pe canapea.
— Și tata? De ce mi-ai spus că are nevoie de investigații?
Vasilica a tăcut.
Am privit-o.
— Doamnă Vasilica, ați folosit sănătatea soțului dumneavoastră ca să ne cereți bani pentru Irina?
A început să plângă și mai tare.
— Am crezut că, dacă vă spun adevărul, nu ne mai ajutați.
Cătălin și-a acoperit fața cu mâinile.
— Mamă, eu am avut încredere în tine.
Irina a intervenit:
— Hai, Cătălin, nu face atâta scandal! Nu ți-am luat milioane!
Soțul meu s-a ridicat brusc.
— Irina, noi am trimis peste 68.000 de lei în cinci ani! Mirela a renunțat la lucruri de care avea nevoie, iar eu am crezut că vă salvez de la necazuri!
Cumnata mea a ridicat din umeri.
— Nu v-a obligat nimeni.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Ai dreptate, Irina. Nu ne-a obligat nimeni. Dar ne-ați mințit ca să ne simțim obligați.
Vasilica s-a apropiat de Cătălin.
— Băiatul meu, nu te supăra pe mama. Eu am făcut totul pentru familie.
El a privit-o îndelung.
— Mamă, familia mea este și Mirela. Iar eu am lăsat-o ani întregi să sufere pentru că nu am avut curaj să vă spun nu.
M-am uitat la el.
Nu-l mai auzisem niciodată vorbind așa.
Cătălin a continuat:
— De astăzi, nu vă mai trimitem bani fără să știm exact pentru ce sunt. Dacă tata are nevoie de medicamente, le cumpărăm direct. Dacă există o urgență reală, discutăm și vedem ce putem face.
Irina a izbucnit:
— Deci ne lăsați să murim de foame?
— Nu, Irina. Dar nu-ți mai plătim telefonul, mobila și ratele la mașină.
Vasilica a început să plângă zgomotos.
— O să-ți pară rău când n-o să mă mai ai!
Cătălin a închis ochii.
Apoi a spus încet:
— Mamă, te iubesc. Dar nu mai accept să folosești frica de a te pierde ca să-mi ceri bani.
În sufragerie s-a făcut liniște.
Irina și-a luat geanta.
— Hai, mamă! Nu mai avem ce căuta aici!
Vasilica a plecat după ea, fără să ne salute.
Când ușa s-a închis, Cătălin s-a așezat lângă mine.
— Mirela, iartă-mă.
Am rămas tăcută.
— Te-am lăsat să duci singură toate grijile. Și ți-am spus să-ți vinzi verigheta.
Mi-au dat lacrimile.
— Cătălin, m-a durut mai tare decât crezi.
Mi-a luat mâna.
— Știu. Și nu o să-ți mai cer niciodată să renunți la lucrurile tale ca să acoperim minciunile altora.
Am început să plâng.
Nu pentru că toate problemele dispăruseră.
Ci pentru că, după atâția ani, soțul meu înțelesese că și noi aveam dreptul la o viață liniștită.
În seara aceea, am făcut împreună un buget.
Am trecut rata apartamentului, facturile, mâncarea și transportul.
Am stabilit o sumă mică pentru economii și am hotărât că orice ajutor financiar acordat rudelor va fi discutat înainte.
Nu mai trimiteam bani doar pentru că cineva ne amenința că se supără.
A doua zi, Cătălin a vorbit cu tatăl lui.
Dumitru a rămas surprins când a aflat câți bani trimiseserăm.
— Băiatul meu, eu nu ți-am cerut niciodată atâta!
— Știu acum, tată.
— Dacă am nevoie de ceva, îți spun eu. Dar nu vreau să vă lăsați fără bani pentru noi.
Cătălin a început să plângă.
— Mulțumesc, tată.
Au urmat câteva săptămâni grele.
Vasilica nu ne-a mai sunat.
Irina trimitea mesaje în care spunea că am distrus familia.
Într-o noapte, Cătălin a primit o fotografie cu mama lui întinsă în pat.
Sub fotografie scria:
“Uite ce ai făcut. Mama nu mai mănâncă de două zile.”
Soțul meu s-a speriat.
A vrut să trimită imediat bani.
L-am oprit.
— Cătălin, sun-o pe mama ta. Dacă este bolnavă, mergem la ea sau chemăm ajutor medical. Dar o fotografie nu ne spune de ce are nevoie.
A încuviințat.
A sunat-o.
Vasilica i-a spus că este supărată și că nu are poftă de mâncare.
Cătălin s-a oferit să o ducă la medic.
Ea a refuzat.
— Nu vreau medic! Vreau să nu mă mai tratați ca pe o străină!
Soțul meu a răspuns calm:
— Mamă, nu ești o străină. Dar nu putem să ne întoarcem la ce a fost.
După o lună, am schimbat butucul încuietorii.
Nu ca să-i pedepsim pe socri.
Ci pentru că nu mai voiam să intre nimeni în casa noastră fără să ne anunțe.
Am început să plătim ratele la timp.
Am reușit să punem deoparte câteva sute de lei.
Iar într-o sâmbătă, Cătălin m-a dus într-un magazin de încălțăminte.
— Mirela, alege-ți niște ghete.
Am început să râd.
— Cătălin, nu trebuie să-mi cumperi tu!
— Știu. Dar vreau să facem în sfârșit ceva și pentru noi.
Mi-am ales o pereche simplă, comodă.
Când am ieșit din magazin, am simțit o bucurie pe care aproape o uitasem.
Nu pentru că aveam ghete noi.
Ci pentru că nu mai trebuia să mă simt vinovată că îmi cumpăr ceva necesar.
După câteva luni, Vasilica a venit la noi.
De data aceasta a sunat la ușă.
Avea în mână o sacoșă cu mere.
— Mirela, putem să vorbim?
Am poftit-o înăuntru.
S-a așezat pe canapea și a început să plângă.
— Am greșit. Am crezut că, dacă băiatul meu mă iubește, trebuie să mă ajute mereu.
Cătălin a privit-o.
— Mamă, te iubesc. Dar iubirea nu înseamnă să ne lăsăm noi fără bani.
Vasilica a încuviințat.
— Știu acum.
Apoi s-a întors spre mine.
— Mirela, îmi pare rău că te-am făcut să te simți vinovată. Și că am ascuns pentru ce erau banii.
Am rămas câteva clipe tăcută.
— M-a durut mult, doamnă Vasilica. Nu pentru că v-am ajutat, ci pentru că ați profitat de faptul că nu voiam să vă supărăm.
A început să plângă.
— Ai dreptate.
Nu am uitat totul într-o zi.
Dar am acceptat să încercăm să avem o relație mai corectă.
Irina a rămas supărată mai mult timp.
A fost nevoită să-și reorganizeze cheltuielile și să discute cu creditorii despre ratele ei.
Nu știu dacă ne-a iertat cu adevărat.
Dar nici nu mai sună să ne ceară bani în fiecare lună.
Acum, când socrii au nevoie de ceva important, discutăm.
Uneori le cumpărăm medicamente.
Alteori îi ducem la consultații.
Dar nu mai facem transferuri fără explicații.
Și nu mai acceptăm amenințări sau reproșuri.
Într-o seară, Cătălin m-a găsit lângă dulap, punând la loc ghetele vechi.
— De ce le mai păstrezi? m-a întrebat.
Am zâmbit.
— Ca să-mi amintesc cât timp am crezut că trebuie să renunț la mine pentru ca alții să fie mulțumiți.
S-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău că am înțeles atât de târziu.
I-am strâns mâna.
— Important este să nu mai uităm.
Au trecut aproape doi ani.
Nu suntem bogați.
Avem în continuare rate și cheltuieli.
Dar nu mai trăim cu frica unui nou mesaj de la Vasilica sau Irina.
În fiecare lună punem ceva deoparte.
Uneori ieșim la o plimbare.
Alteori ne cumpărăm câte un lucru pe care înainte îl amânam.
Iar când Cătălin vorbește cu mama lui, nu mai ascunde telefonul.
Într-o duminică, Vasilica ne-a invitat la masă.
Când am ajuns, ne-a întâmpinat cu un zâmbet.
— Haideți, mamă, că am făcut sarmale!
Ne-am așezat și am vorbit despre lucruri obișnuite.
Nu ne-a cerut bani.
Nu ne-a amintit câte sacrificii făcuse pentru Cătălin.
La plecare, mi-a prins mâna.
— Mirela, să știi că mă bucur că sunteți bine.
Am zâmbit.
— Și noi, doamnă Vasilica.
Pe drumul spre casă, Cătălin mi-a spus:
— Știi, Mirela, cred că am învățat ceva important.
— Ce anume?
— Că poți să-ți iubești părinții fără să le dai voie să-ți conducă viața.
Am încuviințat.
— Și că poți să-i ajuți fără să-ți sacrifici propria familie.
Când am ajuns acasă, am închis ușa și am privit în jur.
Apartamentul era același.
Mobila era aceeași.
Ratele încă existau.
Dar nu mai simțeam că trăim pentru a acoperi problemele altora.
Aveam liniște.
Și, pentru prima dată după cinci ani, banii pe care îi câștigam erau folosiți mai întâi pentru viața noastră.
Nu pentru că nu ne mai iubeam familia.
Ci pentru că înțeleseserăm că dragostea adevărată nu trebuie să te lase fără pâine, fără siguranță și fără demnitate.