Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamnă, aici sunt trei copii mici, iar mama acestui bebeluș abia se ține pe picioare. Cine are grijă, de fapt, de ea? a întrebat medicul, privindu-o pe Rodica.
Soacra mea a rămas cu gura întredeschisă.
— Păi… eu am venit să o ajut!
— Să o ajutați? a repetat medicul. Atunci de ce sunt aici încă doi copii pe care dânsa trebuie să-i supravegheze?
Rodica a început să se bâlbâie.
— Sunt ai unor rude. Doar pentru câteva ore…
Ionuț s-a uitat spre Daria, care stătea speriată lângă canapea, apoi spre băiețelul adus de mama lui.
— Mamă, Daniela ți-a spus că nu se simte bine?
Rodica a ridicat din umeri.
— Așa spune mereu! Că e obosită, că nu doarme…
— Te-am întrebat dacă ți-a spus!
Soacra mea a coborât privirea.
— Da.
Ionuț s-a întors spre mine.
Eu eram întinsă pe targă, cu ochii plini de lacrimi.
— Daniela, de ce nu mi-ai spus că este atât de rău?
Am simțit că mi se rupe sufletul.
— Ți-am spus, Ionuț. În fiecare seară ți-am spus.
A rămas nemișcat.
Medicul i-a cerut să lase discuțiile pentru mai târziu.
Am fost dusă la spital pentru investigații.
În ambulanță, am început să plâng.
Nu mă puteam opri.
Mă gândeam la David, la ceilalți copii, la toate lucrurile pe care nu reușisem să le fac.
La spital, medicii mi-au verificat tensiunea, glicemia și au făcut analizele necesare.
Mi-au explicat că episodul de leșin putea avea legătură cu epuizarea, lipsa somnului, alimentația insuficientă și deshidratarea, dar că trebuiau excluse și alte cauze.
După evaluare, unul dintre medici m-a întrebat:
— Doamnă Daniela, când ați dormit ultima dată măcar patru sau cinci ore fără să fiți trezită?
Am încercat să-mi amintesc.
Nu am putut.
— Nu știu, am șoptit.
— Și cine vă ajută acasă cu bebelușul?
Am început să plâng din nou.
— Nimeni. Adică… soțul meu lucrează, iar familia lui îmi aduce și alți copii să am grijă de ei.
Medicul m-a privit serios.
— Aveți nevoie de odihnă, alimentație regulată și sprijin real. Nu puteți avea grijă de toată lumea în starea aceasta.
Ionuț stătea lângă pat.
Nu mai spunea nimic.
După ce medicul a ieșit, s-a apropiat de mine.
— Daniela, iartă-mă.
Am întors capul.
— Ionuț, eu nu mai pot.
Mi-a luat mâna.
— Știu.
— Nu, nu știi. Tu dormeai noaptea. Plecai dimineața la serviciu. Eu rămâneam cu David, cu Daria, cu copiii vecinilor, cu toate cererile mamei tale.
A început să plângă.
— Ai dreptate.
— Și când îți spuneam că sunt epuizată, îmi răspundeai că toate mamele trec prin asta.
A coborât privirea.
— Am fost un prost.
Am început să plâng mai tare.
— Eu nu voiam să ajung la spital ca să mă crezi!
Ionuț m-a îmbrățișat cu grijă.
— Nu trebuia să se întâmple asta. Am greșit că nu te-am ascultat.
În aceeași seară, după ce medicii au considerat că pot pleca acasă și mi-au dat recomandările necesare, Ionuț m-a dus înapoi.
David era cu o vecină de încredere, care venise să ajute până ne întorceam.
Ceilalți doi copii fuseseră luați de părinții lor.
Rodica ne aștepta în sufragerie.
Când am intrat, s-a ridicat.
— Ei, Daniela, te simți mai bine? Vezi că te-ai speriat degeaba!
Ionuț s-a oprit în mijlocul camerei.
— Mamă, ajunge.
Rodica a clipit surprinsă.
— Ce-am spus?
— Soția mea a ajuns la spital. Și tu încă spui că exagerează?
— Ionuț, eu am crescut doi copii și n-am mai făcut atâta caz!
Soțul meu a ridicat vocea.
— Dar Daniela nu trebuie să crească toți copiii din familie!
Rodica a rămas nemișcată.
— Ce vrei să spui?
— Că de astăzi nu mai aduci niciun copil aici fără acordul nostru. Nici pe Daria, nici pe copilul vecinei, nici pe al vreunei rude.
— Dar Daniela stă acasă!
Ionuț s-a apropiat de ea.
— Daniela este acasă ca să aibă grijă de David și să se recupereze după naștere. Nu este bona gratuită a familiei!
Soacra mea a început să plângă.
— Deci eu sunt vinovată pentru tot?
— Nu doar tu, mamă. Și eu sunt vinovat. Pentru că am lăsat lucrurile să ajungă aici.
Apoi a spus ceva ce nu-l mai auzisem spunând niciodată.
— Și vreau cheia apartamentului.
Rodica a făcut un pas înapoi.
— Cum adică?
— Nu mai intră nimeni fără să ne anunțe. Nici măcar tu.
Soacra mea și-a dus mâna la piept.
— Mă dai afară din viața ta pentru nevastă-ta?
Ionuț a clătinat din cap.
— Nu, mamă. Încerc să-mi salvez familia înainte să fie prea târziu.
Rodica a scos cheia din geantă și a pus-o pe dulap.
Apoi a plecat plângând.
Eu m-am așezat pe canapea.
Ionuț a venit lângă mine.
— Daniela, vreau să facem lucrurile altfel.
L-am privit.
— Cum?
— Începând din noaptea asta, mă ocup și eu de David. Împărțim trezirile și tot ce se poate împărți. Iar când ai nevoie să dormi, mă asigur că poți.
Am început să plâng.
— Ionuț, nu vreau să mă ajuți ca și cum David ar fi doar responsabilitatea mea. Este și copilul tău.
A încuviințat.
— Ai dreptate. Sunt tatăl lui. Trebuia să mă comport ca atare de la început.
În noaptea aceea, Ionuț s-a trezit la David.
L-a schimbat, l-a liniștit și mi l-a adus doar când era nevoie să-l hrănesc.
Dimineața, când m-am trezit, am găsit lângă pat un pahar cu apă și ceva de mâncare.
Ionuț stătea în fotoliu, cu David adormit în brațe.
Avea ochii roșii de oboseală.
— Bună dimineața, mi-a șoptit.
M-am ridicat încet.
— Ai dormit?
A zâmbit obosit.
— Nu prea.
Am simțit că mi se umezesc ochii.
— Acum înțelegi?
S-a uitat la copil.
— Încep să înțeleg.
În zilele următoare, Ionuț și-a reorganizat programul cât a putut și a preluat mai multe treburi acasă.
A făcut cumpărăturile.
A spălat hainele.
A pregătit mâncare.
Și, cel mai important, nu a mai așteptat să-i spun eu de fiecare dată ce trebuie făcut.
Eu am urmat recomandările medicale și am mers la controalele indicate.
Nu mi-am revenit peste noapte.
Au existat zile în care încă mă simțeam slăbită.
Dar pentru prima dată nu mai eram singură cu toate grijile.
După o săptămână, Mihaela m-a sunat.
— Daniela, vineri am o programare. Poți să stai cu Daria două ore?
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Nu, Mihaela. Nu pot.
A oftat.
— Vai, Daniela, dar acum ești bine! Doar nu mai ești în spital!
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Înainte să răspund, Ionuț mi-a luat telefonul.
— Mihaela, sunt eu.
— Ionuț? Ce faci?
— Daniela nu mai stă cu Daria decât dacă vrea ea și dacă este posibil. Nu o mai pune în situația să se justifice.
Cumnata mea a început să râdă.
— Vai, frățioare, ce sensibil ai devenit!
Ionuț a răspuns calm:
— Nu sunt sensibil. Sunt un soț care a înțeles prea târziu că și-a lăsat nevasta să se epuizeze.
Mihaela a tăcut.
— Și încă ceva, a continuat el. Dacă ai nevoie de cineva să stea cu Daria, vorbește cu mama sau caută o bonă. Daniela nu este obligată să-ți rezolve programările.
A închis.
M-am uitat la el.
— Mulțumesc.
Mi-a strâns mâna.
— Nu trebuie să-mi mulțumești pentru că îmi apăr familia.
Au trecut câteva săptămâni.
Rodica nu ne-a mai vizitat.
Îi trimitea lui Ionuț mesaje în care spunea că am întors familia împotriva ei.
Dar el nu mai ceda.
Într-o duminică, a sunat-o și i-a spus că poate veni să-l vadă pe David, dacă respectă regulile noastre.
Rodica a acceptat.
Când a ajuns, a sunat la ușă.
A intrat cu o sacoșă de fructe și o jucărie.
M-a privit stânjenită.
— Daniela, cum te mai simți?
Am fost surprinsă.
Era prima dată când mă întreba fără să adauge imediat un reproș.
— Mai bine, doamnă Rodica. Mulțumesc.
S-a așezat lângă mine.
— Ionuț mi-a spus că ai fost foarte slăbită.
Am încuviințat.
— Da.
A tăcut câteva clipe.
— Eu am crezut că, dacă ești acasă, îți este mai ușor decât celor care merg la serviciu.
Am privit-o.
— Nu este o competiție, doamnă Rodica. Și eu am muncit înainte să nasc. Dar acum am un copil mic și am nevoie de odihnă, nu de încă trei copii în grijă.
A coborât privirea.
— Ai dreptate.
Apoi a spus încet:
— Îmi pare rău că nu te-am ascultat.
Nu am îmbrățișat-o imediat.
Eram încă rănită.
Dar i-am răspuns:
— Mă bucur că înțelegeți.
Rodica a început să vină din când în când, numai după ce ne anunța.
Uneori îl ținea pe David în brațe cât făceam un duș.
Alteori ne aducea mâncare.
Dar nu mai venea cu liste de treburi și cu alți copii.
Mihaela a fost supărată mai mult timp.
A trebuit să-și reorganizeze programul și să găsească alte soluții pentru Daria.
Nu i-a convenit.
Dar a înțeles că nu mă mai poate lăsa cu copilul la ușă și să plece.
După câteva luni, am început să mă simt din nou eu însămi.
Dormeam mai bine, mâncam regulat și aveam timp să ies la plimbare cu David fără să mă grăbesc să rezolv treburile altora.
Într-o seară, Ionuț m-a găsit lângă pătuț.
Îl priveam pe David cum doarme.
— Daniela, la ce te gândești?
Am zâmbit trist.
— La ziua în care am căzut.
S-a apropiat și m-a luat în brațe.
— Îmi pare rău că a trebuit să ajungi acolo ca să înțeleg.
Am simțit că mi se umezesc ochii.
— Și mie îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că am crezut că trebuie să spun mereu da ca să fiu o noră bună.
Ionuț m-a strâns în brațe.
— Nu trebuie să dovedești nimănui că meriți respect.
Au trecut aproape doi ani.
David este acum un băiețel vesel, care aleargă prin casă și pune întrebări despre orice.
Eu m-am întors la serviciu.
Ionuț se ocupă de el la fel de mult ca mine.
Rodica vine în vizită, dar sună înainte.
Mihaela nu-mi mai lasă Daria fără să mă întrebe.
Și, dacă spun nu, nimeni nu mai face scandal.
Într-o duminică, Rodica ne-a invitat la masă.
Când am ajuns, m-a întâmpinat cu un zâmbet.
— Daniela, stai jos, mamă. Am pregătit eu totul.
Am început să râd.
— Mulțumesc, doamnă Rodica.
S-a uitat la mine și a spus:
— Știi, cred că am învățat ceva de la tine.
— Ce anume?
— Că o mamă care stă acasă cu copilul nu stă degeaba. Și că uneori cel mai bun ajutor este să nu-i mai pui încă o grijă pe umeri.
Am zâmbit.
Pentru prima dată, nu mai simțeam că trebuie să mă apăr în fața ei.
Când ne-am întors acasă, Ionuț l-a luat pe David să-i facă baie.
Eu m-am așezat pe canapea, cu o cană de ceai.
Nu aveam de pregătit mâncare pentru vecini.
Nu trebuia să stau cu copiii altora.
Nu mă aștepta nicio listă de treburi lăsată de soacră.
Aveam doar liniștea casei mele.
Și am înțeles că nu fusesem nici leneșă, nici răsfățată.
Fusesem o mamă epuizată, care avea nevoie să fie ascultată înainte să ajungă pe podea, cu ambulanța la ușă.
Iar acum, în sfârșit, eram ascultată.