Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit-o pe Sorina, apoi pe Lucian, care își ținea telefonul atât de strâns, încât i se albiseră degetele.
— Ce acte, Sorina? am întrebat.
Fiica mea a zâmbit nesigur.
— Lucian a găsit un apartament mai mare. Vrem să ne mutăm înainte de nuntă. Mâine semnăm antecontractul.
— Și pe numele cui va fi apartamentul?
— Al amândurora, bineînțeles.
Lucian a intervenit imediat.
— Doamnă Mariana, cred că ar fi mai bine să discutăm altădată. Sorina a pregătit o seară frumoasă și nu vreau să o stricăm.
M-am întors spre el.
— Eu vreau să știu cine este Ilinca.
Zâmbetul i-a dispărut.
— V-am explicat. O fostă angajată care are niște nemulțumiri.
— Are optsprezece ani. Ce fel de angajată a fost?
— A lucrat câteva săptămâni la firma mea, în vacanță. A plecat fără să predea niște documente.
Cătălin, fiul meu, s-a ridicat de la masă.
— Și de ce ai urmărit-o pe stradă, în loc să discuți cu ea la birou?
Lucian a oftat.
— Pentru că refuză să-mi răspundă la telefon. Nu am amenințat-o. Am vrut doar să vorbim.
— Fata tremura de frică, am spus. Și ți-a cerut de mai multe ori să o lași în pace.
Sorina s-a uitat spre logodnicul ei.
— Lucian, de ce nu mi-ai spus nimic despre asta?
— Pentru că nu era important.
Am simțit că nu mai puteam rămâne la masa aceea.
— Sorina, te rog să amâni semnarea actelor până lămurești situația.
Fiica mea a început să plângă.
— Mamă, nu poți să vii aici și să-mi distrugi viața pe baza unei întâlniri de cinci minute!
— Nu vreau să-ți distrug viața. Tocmai de aceea îți cer să nu te grăbești.
Lucian s-a ridicat brusc.
— Eu nu accept să fiu judecat în casa logodnicei mele!
Și-a luat paltonul și a plecat.
După ce ușa s-a închis, Sorina s-a prăbușit pe canapea.
— Dacă îl pierd din cauza ta, n-o să te iert niciodată!
Cuvintele ei m-au durut, dar n-am încercat să mă apăr.
I-am spus doar că o iubesc și că voi fi lângă ea indiferent ce va hotărî.
A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la un număr necunoscut.
Era Ilinca.
Îmi mulțumea din nou pentru ajutor și mă întreba dacă putem vorbi.
Ne-am întâlnit într-o cafenea din centrul Clujului, într-un loc aglomerat, ales de ea.
Tânăra părea mai liniștită decât în seara precedentă, dar își ținea geanta strâns la piept.
— Doamnă Mariana, omul acela nu este doar fostul meu șef.
Am așteptat să continue.
— Mama mea a lucrat pentru firma lui. Era contabilă. În urmă cu două luni, a descoperit niște plăți către firme cu care nu avuseserăm niciodată contracte reale.
— Și ce legătură ai tu?
— Am ajutat-o să organizeze documentele. Când a început să pună întrebări, Lucian i-a cerut să plece. Apoi a început să ne sune și să ne amenințe că ne va da în judecată dacă vorbim despre ce am văzut.
Am privit-o cu atenție.
— Mama ta unde este acum?
— Acasă. Este foarte speriată. Avem copii după câteva documente, dar nu știm ce să facem.
— Ați discutat cu un avocat?
— Da. Avem o programare săptămâna viitoare.
Am încuviințat.
— Atunci păstrați documentele și urmați sfatul avocatului. Dacă omul acesta vă mai urmărește sau vă amenință, cereți ajutorul poliției.
Ilinca a ezitat, apoi a scos telefonul.
— Mai este ceva. Vreau să vă arăt un mesaj.
Pe ecran era o conversație în care Lucian îi ceruse să-i trimită anumite fișiere și îi promisese că, dacă le șterge, mama ei nu va avea probleme.
Nu puteam verifica singură autenticitatea mesajelor, dar ele erau suficient de îngrijorătoare încât să nu le ignor.
— De ce nu mi-ai spus toate astea aseară?
— Pentru că nu vă cunoșteam. Și pentru că mi-a fost frică.
Am înțeles-o.
Înainte să plecăm, i-am cerut voie să-i spun fiicei mele ce aflasem.
— Puteți să-i spuneți, a răspuns. Dar vă rog să nu-i trimiteți documentele mele. Vreau să discut mai întâi cu avocatul.
I-am respectat dorința.
În aceeași seară, am sunat-o pe Sorina.
Nu mi-a răspuns.
I-am trimis un mesaj scurt, în care i-am spus că vorbisem cu Ilinca și că existau motive serioase pentru a amâna semnarea antecontractului.
După aproape o oră, m-a sunat.
— Mamă, Lucian spune că fata aceea minte.
— Este posibil să existe lucruri pe care nu le știm. Tocmai de aceea trebuie să verifici înainte să semnezi.
A tăcut.
— Am fost astăzi la bancă, mi-a spus apoi.
— Și?
— Lucian voia să fac un credit de 180.000 de lei pe numele meu, pentru avans și renovare. Mi-a spus că el va plăti ratele.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Dar apartamentul?
— Antecontractul urma să fie semnat doar de el, pentru că firma lui avea deja o înțelegere cu proprietarul.
— Sorina, ai văzut documentele?
— Nu. Mi-a spus că le aduce mâine.
Am respirat adânc.
— Atunci nu semna nimic până nu le citești și nu primești explicații independente.
A doua zi, Sorina a venit la mine acasă.
Avea ochii umflați de plâns.
— Mamă, am vorbit cu Lucian. I-am cerut să-mi arate antecontractul și să-mi explice de ce trebuie să fac eu creditul.
— Ce ți-a spus?
— Că, dacă nu am încredere în el, înseamnă că nu-l iubesc.
S-a așezat lângă mine.
— Apoi mi-a cerut să aleg între el și tine.
Am luat-o de mână.
— Și ce ai ales?
— Am ales să nu mai semnez nimic.
Am îmbrățișat-o.
Nu i-am spus că avusesem dreptate.
Nu avea nevoie de asta.
În zilele următoare, Sorina i-a cerut lui Lucian să amâne nunta până când toate lucrurile vor fi lămurite.
El a refuzat și a început să o acuze că familia ei îi controlează viața.
Când Sorina i-a spus că nu va contracta creditul, Lucian a rupt logodna.
A venit să-și ia lucrurile din apartamentul ei și a plecat fără să-și ceară scuze.
Între timp, Ilinca și mama ei au discutat cu avocatul și au depus o sesizare însoțită de documentele pe care le dețineau. Nu am aflat imediat ce concluzii au tras autoritățile și nici nu am încercat să mă implic în anchetă.
Pentru mine, cel mai important era că Sorina nu mai urma să-și asume o datorie uriașă pentru un om care refuza să-i ofere explicații.
Au trecut câteva luni.
Fiica mea a început să-și recapete liniștea. A reluat legătura cu prietenele pe care le neglijase și a început să facă lucruri care îi plăceau înainte să-l cunoască pe Lucian.
Într-o duminică, am ieșit împreună la plimbare prin Parcul Central.
Ne-am oprit lângă lac, iar Sorina mi-a spus:
— Mamă, știi ce mă sperie cel mai tare? Că, dacă nu întâlneai fata aceea, probabil aș fi semnat creditul.
Am privit-o.
— Poate. Dar ai avut curajul să pui întrebări când ai aflat că ceva nu este în regulă. Asta contează.
Mi-a strâns mâna.
— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus în seara aceea.
— Știu, draga mea.
Am mers mai departe, fără să mai vorbim o vreme.
M-am gândit atunci la Ilinca, la felul în care alergase spre mine pe stradă și la cât de ușor ar fi fost să-mi văd de drum, grăbită să ajung la cină.
Nu știam ce se va întâmpla cu Lucian sau cum se vor încheia problemele lui.
Dar știam că, în seara aceea, o tânără speriată avusese curajul să ceară ajutor, iar eu avusesem norocul să fiu acolo.
Și uneori, un singur gest făcut pentru un necunoscut poate schimba viața cuiva pe care îl iubești.