Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit plicul alb din mâna Danielei, fără să înțeleg ce putea fi atât de grav încât Ana să-i ceară să-l îndepărteze pe Andrei.
— Ce ți-a spus să faci? am întrebat.
Daniela și-a șters obrajii cu un șervețel.
— Mi-a cerut să-i spun că nu-l mai iubește. Că s-a îndrăgostit de altcineva. Orice, numai să-l fac să renunțe la ea.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Și tu ai acceptat?
— Nu! I-am spus că nu pot să mint un copil care a stat lângă noi în cele mai grele luni. Dar Ana a început să plângă și m-a rugat să-i promit că nu-l mai las să intre.
— De ce?
Daniela s-a sprijinit de zid.
— Pentru că se teme, Mihaela. Se teme că tratamentul nu va funcționa. Că va trebui să petreacă luni întregi prin spitale. Și că Andrei își va sacrifica adolescența pentru ea.
Am rămas tăcută.
— Săptămâna trecută, mi-a spus că băiatul tău a început să lipsească de la pregătirea pentru facultate. Că refuză să mai iasă cu prietenii și că stă până noaptea târziu căutând informații despre boala ei. Ana crede că îi distruge viitorul.
Mi-am amintit de serile în care îl găsisem pe Andrei cu laptopul deschis și de diminețile în care abia se trezea pentru școală.
— Și plicul?
— E o scrisoare pentru el. Mi-a cerut să i-o dau numai dacă insistă să afle adevărul.
Am întins mâna.
— O să i-o duc. Dar nu o să-l oblig să facă nimic.
Daniela a încuviințat.
— Nici eu nu mai vreau să hotărăsc în locul lor.
În seara aceea, l-am găsit pe Andrei la birou, încercând să rezolve o problemă de matematică.
I-am pus plicul lângă caiet.
— Este de la Ana.
A ridicat imediat privirea.
— Ai vorbit cu ea?
— Cu mama ei. Ana a vrut să primești scrisoarea asta.
A desfăcut-o cu mâinile tremurânde.
A citit în tăcere, iar după câteva minute mi-a întins foaia.
“Dragul meu Andrei,
Nu te-am îndepărtat pentru că nu te mai iubesc. Te-am îndepărtat pentru că te iubesc prea mult ca să te văd renunțând la viața ta pentru mine.
Am aflat că ai lipsit de la pregătire ca să vii la spital. Știu că nu mai ieși cu prietenii. Știu că stai noaptea să citești despre boala mea.
Eu nu pot să-ți promit că voi fi bine. Medicii fac tot ce pot, dar nimeni nu știe exact cum voi răspunde la tratament.
Nu vreau ca, peste câțiva ani, să te uiți în urmă și să regreți că ai pierdut atâtea lucruri din cauza mea.
Te rog să mergi la școală, să-ți urmezi visul și să nu te simți vinovat dacă într-o zi vei fi fericit fără mine.
Ana.”
Andrei și-a acoperit fața cu palmele.
— Mamă, eu n-am renunțat la nimic pentru ea.
M-am așezat lângă el.
— Ai lipsit de la pregătire?
A ezitat.
— De două ori.
— Și de câte ori ai stat treaz până dimineața?
N-a răspuns.
— Andrei, nu este greșit că vrei să fii lângă Ana. Dar nici ea nu greșește când se teme pentru tine.
A început să plângă.
— Nu vreau să creadă că stau cu ea din milă. Eu o iubesc, mamă. Și dacă mâine ar fi sănătoasă, tot pe ea aș alege-o.
L-am îmbrățișat.
— Atunci trebuie să-i spui asta. Dar trebuie să-i respecți și dorința, dacă nu vrea să te vadă.
A doua zi, Andrei i-a scris o scrisoare. Nu i-a cerut să se întoarcă la el și nici nu i-a promis lucruri pe care nu le putea controla.
I-a povestit despre școală, despre profesorul de matematică și despre colegii care îl întrebau de ea.
La final a scris:
“Nu trebuie să fii sănătoasă ca să meriți să fii iubită. Dar nici eu nu trebuie să-mi distrug viitorul ca să-ți demonstrez că te iubesc. O să merg la școală, o să învăț și o să-mi văd de lucrurile mele. Dacă într-o zi vei vrea să vorbim, eu voi fi aici. Dacă nu, îți voi respecta hotărârea.”
Daniela i-a dus scrisoarea.
Au trecut patru zile fără niciun răspuns.
În a cincea seară, telefonul lui Andrei a sunat.
Era Ana.
Am auzit doar începutul conversației, înainte să închidă ușa camerei.
— Bună, Andrei. Îmi pare rău că te-am rănit.
Au vorbit aproape o oră.
Când a ieșit, avea ochii roșii, dar pentru prima dată după multe zile părea liniștit.
— Mamă, Ana vrea să mă vadă. Dar numai dacă promit că nu mai lipsesc de la școală pentru ea.
Am zâmbit.
— Mi se pare o condiție foarte bună.
Vizita a fost stabilită cu acordul Anei, al mamei ei și al personalului medical, într-o zi în care starea fetei permitea să primească pe cineva.
Andrei n-a dus flori scumpe și nici cadouri spectaculoase.
A dus cartea pe care Ana o aștepta și un caiet cu exerciții de matematică.
Când s-a întors, mi-a povestit că Ana purta o căciuliță subțire și că slăbise mult.
— Mi-a fost greu s-o văd așa, mamă. Dar nu pentru că arată altfel. Ci pentru că mi-am dat seama cât de mult suferă.
— Și ce i-ai spus?
— Că nu trebuie să se prefacă puternică în fața mea.
În lunile următoare, lucrurile nu au devenit brusc ușoare.
Ana a continuat tratamentul. Au fost zile în care se simțea mai bine și zile în care nu avea putere nici să răspundă la mesaje.
Medicii au urmărit evoluția bolii și au ajustat tratamentul atunci când a fost necesar.
Andrei a continuat să meargă la liceu și la pregătire. A început din nou să iasă cu prietenii și să se ocupe de planurile lui pentru facultate.
Nu o mai vizita fără să întrebe.
Uneori vorbeau doar zece minute. Alteori Ana îi spunea că vrea să doarmă, iar el îi ura noapte bună fără să insiste.
Daniela și cu mine am avut nevoie de timp să ne apropiem din nou.
Într-o după-amiază, mi-a spus:
— Mihaela, am crezut că, dacă îl îndepărtez pe Andrei, o protejez pe Ana de suferință.
— Știu.
— Dar am făcut-o să se simtă și mai singură.
Am privit-o. Era obosită, îmbătrânită parcă înainte de vreme.
— Ai fost speriată. Dar data viitoare trebuie să-i ascultăm înainte să hotărâm pentru ei.
A încuviințat.
La sfârșitul anului școlar, Ana nu a putut participa la toate activitățile clasei. A urmărit însă de acasă câteva fotografii și filmări trimise de colegi.
Andrei i-a trimis o fotografie cu diploma primită pentru rezultatele lui la matematică.
Ea i-a răspuns cu un mesaj scurt:
“Sunt mândră de tine. Vezi că poți să faci lucruri frumoase și când nu sunt lângă tine?”
El i-a scris:
“Da. Și vreau să poți spune același lucru despre tine.”
Într-o duminică de vară, Daniela m-a sunat și mi-a spus că ultimele investigații arătau un răspuns încurajator la tratament. Mai erau etape de parcurs, iar medicii nu făceau promisiuni, dar vestea le dăduse tuturor speranță.
Am plâns amândouă la telefon.
Câteva zile mai târziu, Andrei și Ana au stat împreună pe o bancă în grădina spitalului, cu acordul medicilor.
Nu și-au făcut promisiuni despre căsătorie sau despre o viață perfectă.
Au vorbit despre cărți, despre școală și despre lucrurile pe care ar fi vrut să le facă atunci când Ana avea să se simtă suficient de bine.
Seara, Andrei mi-a spus:
— Mamă, nu știu ce o să fie peste un an. Dar astăzi Ana a râs. Și pentru mine a contat enorm.
L-am privit și mi-am dat seama că băiatul meu învățase ceva ce mulți oameni mari nu înțeleg niciodată.
Să iubești pe cineva nu înseamnă să-i promiți că îl vei salva, să renunți la propria viață sau să hotărăști în locul lui.
Înseamnă să-i fii alături atât cât îți permite, fără să-i iei libertatea și fără să te pierzi pe tine.
Iar în ziua aceea, pentru prima dată după multe luni, am văzut doi adolescenți care nu mai încercau să se protejeze unul pe celălalt prin despărțire și minciuni, ci învățau să înfrunte adevărul împreună.