Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cristina ținea dosarul cu amândouă mâinile. Citea prima pagină, apoi se uita când la mine, când la Florin, de parcă încerca să înțeleagă cum de nu observase niciodată ceea ce avea în față.
— Tată, aici scrie că firma folosește hala în baza unui contract de închiriere. Dar cine este proprietarul?
Am arătat spre numele trecut în partea de sus a documentului.
— Eu, Cristina. Terenul de patru mii de metri pătrați, hala mare, magazia și clădirea de birouri sunt proprietatea mea personală.
Florin a izbucnit în râs.
— Imposibil! Toate astea sunt ale firmei!
— Nu, Florine. Firma le folosește. Este o diferență.
Am scos din dosar extrasul de carte funciară și contractul de închiriere.
— Când am cumpărat terenul, acum douăzeci și patru de ani, l-am cumpărat pe numele meu și al Mariei. După moartea ei, am făcut succesiunea. Cristina și-a primit partea care i se cuvenea din moștenirea mamei sale, iar ulterior am încheiat actele prin care am devenit proprietarul întregului imobil.
Fiica mea a încuviințat încet.
— Îmi amintesc că am semnat niște acte după moartea mamei. Dar nu m-am gândit niciodată că terenul și clădirile nu aparțin firmei.
— Pentru că n-ai întrebat, draga mea.
Florin a smuls aproape dosarul din mâinile ei.
— Și ce dacă? Firma are contract. Nu ne puteți scoate de aici!
— N-am spus că vreau să vă scot. Dar nici tu nu poți închiria altcuiva o hală care nu-ți aparține fără să verifici ce drepturi ai.
Am deschis contractul la pagina unde erau trecute condițiile de folosire.
— Aici scrie că subînchirierea este interzisă fără acordul meu scris.
Florin a început să răsfoiască nervos.
— Este o clauză veche. Se poate modifica.
— Cu acordul ambelor părți, nu prin hotărârea ta.
Cristina s-a întors spre soțul ei.
— Florin, cu cine discutai dimineață lângă hală?
Ginerele meu a ezitat.
— Cu un posibil partener.
— Ce fel de partener?
— O firmă de depozitare. Aveau nevoie de spațiu pentru materiale.
— Și cât voiai să le ceri?
Florin a rămas tăcut.
Atunci am intervenit.
— Douăsprezece mii de lei pe lună. Atât am auzit când discutai cu omul acela.
Cristina a făcut un pas înapoi.
— Florin, tu voiai să închiriezi hala fără să-mi spui?
— Încercam să aduc bani în firmă!
— Dar acolo ținem utilajele și materialele pentru lucrările noastre!
— Le mutam în curte!
M-am uitat spre muncitorii care încă stăteau la câțiva metri.
— Și iarna unde le țineai? Sub prelată? Dar materialele care trebuie ferite de umezeală?
Florin și-a îndreptat sacoul.
— Socrule, nu mai suntem în anii nouăzeci. Afacerile se fac altfel.
— Poate. Dar contractele tot trebuie respectate.
Am închis dosarul.
— Vreau să văd toate documentele pregătite pentru subînchiriere. Până atunci, nu îmi dau acordul pentru folosirea halei de către altcineva.
Cristina a cerut să discutăm în birou.
Am acceptat, dar înainte să plec, m-am întors spre nea Sandu și ceilalți muncitori.
— Oameni buni, mergeți la treabă. Nimeni nu-și pierde locul de muncă din cauza acestei discuții, atât cât depinde de mine.
În birou, Cristina a deschis calculatorul și a început să caute contractele.
Florin încerca să o oprească.
— Cristina, nu avem timp de asemenea verificări. Avem lucrări de terminat!
— Tocmai de aceea vreau să știu ce ai făcut, i-a răspuns ea.
După aproape o oră, am aflat că Florin negociase subînchirierea halei pentru doi ani. Mai mult, pregătise un document în care firma noastră se obliga să elibereze spațiul în treizeci de zile.
Cristina a rămas cu privirea fixată pe ecran.
— Unde voiai să duci utilajele, Florin?
— Găseam o soluție.
— Ce soluție? Avem contracte în derulare!
Atunci am observat ceva ce mă îngrijora mai mult decât subînchirierea.
În ultimele luni, firma întârziase plățile către doi furnizori importanți. Florin încercase să acopere lipsa banilor printr-un contract care putea paraliza activitatea.
— Cristina, trebuie să verificați urgent situația financiară, am spus.
Fiica mea a început să plângă.
— Tată, eu am crezut că Florin se ocupă de toate.
— Și tocmai asta a fost greșeala ta. Firma este a ta. Nu poți să-i lași altcuiva toate deciziile și apoi să spui că n-ai știut.
Florin a lovit cu palma biroul.
— Deci acum sunt eu vinovat pentru tot?
M-am ridicat.
— Pentru problemele firmei trebuie să vedem documentele. Dar pentru felul în care m-ai umilit astăzi, da, Florine. Ești singurul vinovat.
A tăcut.
În aceeași după-amiază, Cristina a cerut contabilului o situație completă a datoriilor și a contractelor. A doua zi, a convocat o discuție cu avocatul și cu persoanele responsabile de administrarea firmei.
Verificările au arătat că existau întârzieri la plată și câteva cheltuieli aprobate fără o analiză suficientă. Nu dispăruseră milioane și nu exista vreo fraudă spectaculoasă, dar firma ajunsese într-o situație dificilă.
Cristina, în calitate de asociat unic, a decis revocarea lui Florin din funcția de administrator, cu respectarea formalităților legale.
El a protestat și a amenințat că va pleca definitiv din familie.
— Fă ce crezi, i-a răspuns Cristina. Dar nu mai poți conduce firma în felul acesta.
Pentru prima dată, fiica mea nu i-a mai cerut mie să tac pentru liniștea căsniciei ei.
În următoarele săptămâni, am ajutat-o să reorganizeze activitatea.
Nu m-am întors ca director.
Am acceptat doar să ofer consultanță tehnică, în baza unei înțelegeri clare, fără să mă amestec în deciziile care îi reveneau ei.
Am discutat cu furnizorii, am revizuit programarea lucrărilor și am păstrat hala pentru activitatea firmei.
Nu a fost ușor.
Au existat contracte renegociate, cheltuieli reduse și luni în care fiecare leu a contat.
Dar cei douăzeci și opt de angajați și-au continuat munca.
Într-o vineri, Cristina a venit la mine acasă.
Avea ochii obosiți și ținea în mână o fotografie veche.
Era făcută în 1991, când eu și cei trei muncitori cu care începusem stăteam lângă prima noastră betonieră.
— Am găsit-o în arhiva firmei, tată.
Am privit fotografia.
— Eram tineri atunci.
Cristina s-a așezat lângă mine.
— Tată, vreau să-mi cer iertare.
N-am spus nimic.
— Nu doar pentru ce a făcut Florin. Pentru că eu am stat acolo și te-am lăsat să fii umilit. Am văzut cum ți-a aruncat mătura la picioare și n-am avut curajul să-l opresc.
Am simțit un nod în gât.
— Asta m-a durut mai tare decât vorbele lui, Cristina.
A început să plângă.
— Știu. Și nu pot schimba ce s-a întâmplat.
— Nu poți. Dar poți hotărî ce fel de om vrei să fii de acum înainte.
Câteva zile mai târziu, Cristina a adunat angajații în curtea firmei.
Nu pregătise o ceremonie și nici nu chemase fotografi.
M-a rugat doar să vin.
În fața oamenilor care mă văzuseră umilit, fiica mea a spus:
— Vreau să-mi cer scuze tatălui meu. Firma aceasta există datorită muncii lui și a oamenilor care au fost lângă el. Am greșit când am permis să fie tratat fără respect.
Nea Sandu a început să aplaude.
Ceilalți l-au urmat.
Eu n-am știut ce să spun.
M-am uitat la hala pe care o ridicasem, la muncitorii cu care împărțisem atâtea zile grele și la fiica mea, care în sfârșit își asuma propriile greșeli.
Nu mai aveam nevoie să fiu director.
Nu mai aveam nevoie să demonstrez nimănui că firma fusese cândva a mea.
Aveam nevoie doar să știu că munca unei vieți nu fusese uitată.
În dimineața următoare, am trecut pe la firmă.
Mătura aceea veche era sprijinită de peretele magaziei.
Am luat-o și am început să adun câteva frunze căzute lângă poartă.
Nea Sandu a venit repede spre mine.
— Domnule Gheorghe, lăsați, că mă ocup eu!
Am zâmbit.
— Stai liniștit, Sandule. Nu mi-e rușine să mătur curtea. Am făcut-o și când eram patron.
Am pus mătura la loc și am privit spre clădirea de birouri.
— Rușinea nu este să muncești, Sandule. Rușinea este să uiți cine te-a ajutat să ajungi unde ești.
Apoi am plecat acasă, împăcat că firma putea merge mai departe fără să-mi mai fie călcată demnitatea în picioare.