Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la femeia necunoscută, apoi la Ramona, care își pierduse brusc toată siguranța.
— Poftim? Ce bani i-ați dat nurorii mele?
Femeia a deschis telefonul și mi-a arătat o conversație.
— Mă numesc Mirela, sunt din București. Am găsit anunțul pentru casa aceasta pe un grup de închirieri de vacanță. Doamna Ramona mi-a spus că este proprietara și că pot veni cu familia de Paște. I-am transferat 3.600 de lei pentru patru nopți.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
— Ramona, ai închiriat casa mea fără să-mi ceri voie?
Nora mea a încercat să râdă.
— Ileana, nu face o tragedie. Era o ocazie să câștigăm niște bani. Oricum casa stă goală aproape tot anul.
— Și de ce mi-ai cerut să umplu frigiderul?
Mirela s-a întors spre ea.
— Stați puțin. Dumneavoastră mi-ați spus că în preț intră și un frigider aprovizionat pentru prima zi!
Ramona și-a mușcat buza.
Atunci am înțeles.
Nu voia doar să-mi folosească locuința. Voia să încaseze bani de la străini, iar eu să pregătesc totul fără să știu.
— Dragoș, tu știai?
Fiul meu a privit spre mașină.
— Mamă, Ramona mi-a spus că a vorbit cu tine.
— Și ai crezut-o?
N-a răspuns.
Mirela părea tot mai îngrijorată.
— Doamnă, eu am venit cu soțul și copiii. Am plătit cazarea acum două săptămâni. Dacă nu putem intra, unde mergem?
M-am uitat la cele două mașini și la bagajele așezate lângă poartă.
Nu era vina femeii că fusese mințită.
— Îmi pare rău pentru situația în care ați ajuns, i-am spus. Dar eu nu am închiriat casa și nu am autorizat pe nimeni să o facă. Banii trebuie să vi-i restituie persoana care i-a primit.
Ramona a izbucnit:
— Ileana, nu poți să ne faci de râs în fața oamenilor!
— Eu v-am făcut de râs? Tu ai luat 3.600 de lei pentru o casă care nu-ți aparține!
Mirela s-a întors spre nora mea.
— Vreau banii înapoi. Acum.
— Nu-i am pe toți la mine, a murmurat Ramona.
— Dar unde sunt?
Ramona s-a uitat spre Dragoș.
— Am plătit niște datorii.
Fiul meu a ridicat capul.
— Ce datorii?
Am observat că nici el nu știa.
Mirela a început să plângă.
— Noi am strâns banii aceștia luni întregi ca să venim câteva zile la mare cu copiii!
Am simțit o durere în piept. Nu voiam ca niște oameni nevinovați să sufere din cauza familiei mele.
Dar nici nu puteam să accept să fiu obligată să găzduiesc străini în propria casă.
— Mirela, păstrați conversațiile, dovada transferului și anunțul, i-am spus. Aveți dreptul să cereți restituirea banilor și să faceți o sesizare dacă nu îi primiți.
Apoi m-am întors spre fiul meu.
— Dragoș, soția ta a creat problema. Voi trebuie să o rezolvați.
El a oftat.
— Mamă, nu avem acum 3.600 de lei disponibili.
— Atunci va trebui să găsiți o soluție. Dar nu pe seama mea.
Ramona a început să țipe că sunt o femeie fără suflet și că îmi pasă mai mult de o casă decât de familia mea.
Am lăsat-o să termine.
— Ramona, familia nu înseamnă să iei ceva ce nu-ți aparține și să te superi când proprietarul spune nu.
Mirela și soțul ei au început să caute altă cazare. Dragoș i-a ajutat să găsească o pensiune cu camere disponibile, iar după mai multe telefoane, au reușit să rezerve două camere pentru perioada sărbătorilor.
Înainte să plece, Mirela mi-a strâns mâna.
— Îmi pare rău că v-am tulburat liniștea. N-am știut că se întâmplă așa ceva.
— Nici eu, i-am răspuns.
După ce mașina lor s-a îndepărtat, am rămas în fața porții cu Dragoș și Ramona.
— Acum ne lași să intrăm? a întrebat nora mea.
Am privit-o neîncrezătoare.
— După tot ce s-a întâmplat, tu încă vrei să stai aici?
— Copiii așteaptă vacanța asta de luni întregi!
— Atunci trebuia să vă asigurați că aveți unde merge înainte să plecați de acasă.
Dragoș a încercat să mă ia de braț.
— Mamă, măcar pentru cei mici…
M-am retras.
— Copiii sunt nevinovați. Dar voi sunteți părinții lor. Nu îi puteți folosi ca să mă obligați să accept ce ați făcut.
Ramona a trântit portiera mașinii.
— N-o să mai vezi niciodată nepoții!
Cuvintele ei m-au durut mai tare decât toate celelalte.
Am privit-o drept în ochi.
— Dacă vei încerca să-i îndepărtezi de mine pentru că nu ți-am dat casa, va fi alegerea ta. Eu îi voi iubi în continuare.
Dragoș a rămas câteva clipe nemișcat, apoi a urcat în mașină.
Au plecat fără să-și ia rămas-bun.
Am descuiat poarta și am intrat în curte.
Caisul lui Nicolae era înflorit.
M-am așezat pe terasa unde soțul meu obișnuia să-și bea cafeaua și am plâns.
Nu pentru că regretam că îi refuzasem.
Ci pentru că îmi dădeam seama cât de mult se schimbase relația cu fiul meu.
În zilele următoare, am verificat dacă Ramona mai publicase anunțuri cu locuința mea. Am găsit încă două postări vechi, pe care le-am păstrat ca dovadă și am cerut administratorilor grupurilor să le elimine.
Am discutat și cu un avocat, care mi-a explicat ce măsuri puteam lua dacă situația se repeta.
Am păstrat noul cod de acces și am decis că nimeni nu va mai folosi casa fără acordul meu explicit.
După Paște, Dragoș m-a sunat.
— Mamă, Mirela și-a primit banii înapoi.
Am răsuflat ușurată.
— Mă bucur. Cum ați reușit?
— Am făcut rost de bani și i-am restituit integral. Ramona a recunoscut că mai pusese anunțul și în alte grupuri, dar spune că nu a mai încasat nimic.
Am tăcut.
— Mamă, îmi pare rău că nu te-am ascultat când ai spus că nu ne dai casa.
— Dragoș, nu era vorba doar despre câteva zile de vacanță.
— Știu. Am înțeles.
— Nu, dragul meu. Problema este că ați început să considerați lucrurile mele ca fiind ale voastre, fără să mă întrebați.
A oftat.
— Ai dreptate.
Pentru prima dată după mult timp, nu a încercat să găsească scuze pentru Ramona.
Au trecut câteva luni.
Relația cu nora mea a rămas rece. Nu mi-a cerut niciodată iertare direct, dar a încetat să-mi mai ceară cheia casei de la mare.
Dragoș a început să vină singur cu copiii în vizită la mine, după ce mă întreba dacă sunt disponibilă.
Nu le-am vorbit niciodată urât despre mama lor.
Într-o după-amiază de vară, nepotul meu cel mare m-a întrebat:
— Bunico, de ce nu mai mergem la casa de la mare?
M-am așezat lângă el.
— Pentru că uneori oamenii mari trebuie să învețe să ceară voie înainte să folosească lucrurile altora.
S-a gândit câteva clipe.
— Dar eu pot să vin cu tine acolo?
L-am îmbrățișat.
— Bineînțeles, dragul bunicii. Când stabilim împreună.
În septembrie, am mers cu amândoi nepoții la Eforie Sud pentru un weekend.
Le-am arătat caisul plantat de bunicul lor și locul unde Nicolae obișnuia să stea dimineața.
Am făcut clătite, ne-am plimbat pe plajă și am strâns scoici.
Seara, când copiii au adormit, am ieșit singură pe terasă.
Am privit curtea luminată de lună și mi-am amintit de ziua în care Ramona îmi trimisese mesajul acela poruncitor.
Dacă aș fi cedat atunci, probabil că n-aș mai fi avut niciodată curajul să spun nu.
Dar învățasem ceva.
Nu trebuie să renunți la ceea ce ai construit o viață întreagă doar pentru că oamenii apropiați s-au obișnuit să primească totul fără să întrebe.
Casa de la mare rămăsese a mea.
Iar dragostea pentru fiul și nepoții mei nu depindea de câte ori le deschideam poarta, ci de respectul pe care eram dispuși să ni-l arătăm unii altora.