Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în fața ușii încuiate, privind-o pe Paraschiva. Soacra mea își ținea mâinile încleștate pe clanță, iar Costică stătea în spatele meu, fără să scoată un cuvânt.
— Dați-vă la o parte, i-am spus. Vreau să știu ce ascundeți acolo.
— E camera mea, Elena! N-ai dreptul să umbli prin lucrurile mele!
M-am întors spre soțul meu.
— Costică, șase ani ți-am trimis bani. În fiecare lună. Ți-am trimis pachete pentru copii, scrisori, cadouri. Acum aflu că ei n-au primit nimic. Tu știai?
A coborât privirea.
— Elena, hai să discutăm fără copii.
— Răspunde-mi!
Ioana stătea lângă sobă, cu fratele ei mai mic lipit de brațul ei.
Costică a oftat.
— Mama s-a ocupat de bani. Eu i-am dat ce avea nevoie pentru casă.
— Și restul?
N-a răspuns.
Atunci am scos telefonul și am deschis aplicația băncii.
— Uite transferurile. Luna trecută, 3.000 de lei. Înainte, 2.800. Și tot așa, timp de șase ani. Peste 180.000 de lei, Costică! Unde sunt?
Paraschiva a izbucnit:
— Și ce voiai? Să-i ținem într-o cutie până te întorci? Copiii au mâncat, au avut haine, au mers la școală!
— Atunci de ce le-ați spus că nu le-am trimis nimic?
Soacra a tăcut.
Ioana s-a apropiat de mine.
— Mamă… chiar mi-ai trimis rochia aceea de ziua mea?
Am simțit că mi se rupe inima.
— Da, iubita mea. O rochie albastră, cu nasturi mici, și o brățară într-o cutiuță albă.
Fata și-a dus mâna la gură.
— Eu am văzut brățara. Bunica i-a dat-o verișoarei mele, de Crăciun. Mi-a spus că o cumpărase ea.
Paraschiva s-a înroșit.
— Ioana, nu te băga în discuțiile oamenilor mari!
— Sunt lucrurile mele! a strigat fata. Mama le-a trimis pentru mine!
Pentru prima dată, soacra mea nu a mai avut răspuns.
M-am apropiat din nou de ușă.
— Paraschiva, nu vă cer să-mi dați toate lucrurile dumneavoastră. Vreau doar să văd ce ați păstrat din ce am trimis copiilor.
Costică a scos încet o cheie din buzunar.
— Mama, dă-te la o parte.
Paraschiva l-a privit îngrozită.
— Costică, nu face asta!
— Ajunge, mamă.
A descuiat.
Camera era mică, cu un pat vechi, un dulap și două lăzi de lemn așezate lângă perete.
Pe dulap erau cutii de pantofi, pungi și câteva colete nedesfăcute.
Am recunoscut imediat unul dintre ele.
Pe carton era lipită eticheta cu numele meu, scris de mine înainte să plec de la poșta din Italia.
Am deschis prima ladă.
Înăuntru erau scrisori.
Zeci de plicuri, unele încă sigilate, altele desfăcute și împăturite la loc.
Le-am recunoscut după hârtia colorată pe care o cumpăram special pentru copii.
Am luat unul la întâmplare.
Era scrisoarea trimisă Ioanei când împlinise doisprezece ani.
“Draga mamei, știu că nu pot să fiu lângă tine astăzi, dar mă gândesc la tine în fiecare clipă. Îmi pare rău că lipsesc. Te iubesc mai mult decât pot scrie pe hârtie.”
Ioana a început să plângă.
— Bunico, de ce nu mi-ai dat-o?
Paraschiva s-a așezat pe marginea patului.
— Pentru că mama voastră trebuia să învețe că nu poate cumpăra dragostea copiilor cu pachete!
M-am întors spre ea.
— Eu nu încercam să cumpăr nimic. Încercam să rămân mama lor, chiar dacă eram departe.
— Și cine i-a crescut? Cine le-a făcut de mâncare? Cine a stat cu ei când erau bolnavi?
— Dumneavoastră. Și v-am fost recunoscătoare. Dar pentru asta nu trebuia să le spuneți că i-am abandonat.
Mihăiță a luat o mașinuță dintr-o cutie desfăcută.
— Mama, asta e pentru mine?
Am încuviințat, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.
— Ți-am trimis-o când ai împlinit opt ani.
Băiatul a strâns-o la piept.
— Bunica a spus că nu mai știi câți ani am.
Atunci Costică a ieșit din cameră.
L-am urmat până în hol.
— Tu ai știut tot timpul?
S-a sprijinit de perete.
— Știam că mama nu le dădea toate scrisorile.
— Și ai lăsat-o?
— Spunea că le faci rău copiilor, că îi tulburi cu promisiuni despre întoarcere.
— Dar banii, Costică? Ce ai făcut cu banii?
A tăcut multă vreme.
Apoi mi-a spus că, în primii doi ani, o parte din bani fusese folosită pentru cheltuielile copiilor și ale casei. Restul îl cheltuise împreună cu mama lui.
Își cumpărase o mașină la mâna a doua, plătise datorii mai vechi și îi dăduse Paraschivei bani pentru renovarea unei anexe.
— Am crezut că o să mai stai în Italia, a murmurat. Că o să trimiți în continuare.
L-am privit fără să-mi vină să cred.
— Eu îngrijeam o femeie care nici măcar nu putea să se ridice singură din pat, iar voi vă făceați planuri cu banii mei?
— Elena, nu toți banii au fost cheltuiți pe noi!
— Dar mi-ai spus vreodată adevărul?
N-a răspuns.
În clipa aceea am înțeles că nu doar soacra mea mă trădase.
Omul pentru care plecasem de acasă, tatăl copiilor mei, fusese complice.
M-am întors în camera din spate și am început să strâng scrisorile.
Ioana m-a ajutat fără să spună nimic.
Când am terminat, s-a apropiat de mine.
— Mamă, eu chiar am crezut că nu ne mai iubești.
Am cuprins-o cu brațele.
— Știu, draga mea. Și îmi pare rău că ai trăit cu gândul ăsta.
— De ce n-ai venit mai devreme?
Întrebarea ei m-a durut mai tare decât toate cuvintele soacrei.
— Pentru că am crezut că sunteți bine. Tata îmi spunea că aveți tot ce vă trebuie și că trebuie să mai strâng bani ca să putem avea o viață mai bună. Dar trebuia să verific mai mult. Trebuia să găsesc o cale să vorbesc direct cu voi.
Ioana a rămas câteva clipe tăcută.
— Nu știu dacă pot să te iert imediat.
— Nu trebuie, iubita mea. Avem timp.
În seara aceea, nu am rămas în casa Paraschivei.
Am mers cu copiii la sora mea, Mariana, care locuia în Botoșani. Am sunat-o înainte, iar ea ne-a primit fără să pună întrebări.
În zilele următoare, am discutat cu un avocat despre situația copiilor, despre banii trimiși și despre posibilitatea divorțului.
Am păstrat extrasele bancare, dovezile expedierii coletelor și scrisorile găsite.
Avocatul mi-a explicat că recuperarea banilor nu era simplă, mai ales pentru sumele folosite efectiv la întreținerea familiei. Dar puteam cere verificarea cheltuielilor și puteam prezenta documentele în eventualele proceduri.
Am început demersurile pentru divorț și stabilirea locuinței copiilor, ținând cont de situația lor și de dreptul lor de a fi ascultați.
Costică m-a sunat de mai multe ori.
La început, m-a acuzat că îi întorc copiii împotrivă.
Apoi a început să-mi ceară iertare.
— Elena, am greșit. Dar mama a vrut doar să-i țină aproape.
— Costică, copiii nu sunt lucruri pe care le ții aproape prin minciuni.
Paraschiva nu mi-a cerut niciodată iertare.
Când a aflat că Ioana și Mihăiță locuiau cu mine, a spus prin sat că îi luasem copiii fiului ei.
N-am răspuns bârfelor.
Aveam lucruri mai importante de făcut.
Am închiriat un apartament modest în Botoșani și am început să lucrez la un centru de îngrijire pentru persoane vârstnice.
Ioana a avut nevoie de timp. Uneori era apropiată de mine, alteori se închidea în camera ei și nu voia să vorbească.
Am acceptat asta.
Mihăiță, în schimb, îmi cerea în fiecare seară să-i povestesc despre Italia.
Într-o duminică, am scos toate scrisorile și le-am așezat pe covor.
Erau șase ani din viața noastră, păstrați în plicuri.
Ioana a ales una din ziua când împlinise treisprezece ani.
A citit-o până la capăt, apoi s-a uitat la mine.
— Mamă, tu chiar ai scris în fiecare an?
— În fiecare an. Și de multe ori între aniversări.
A început să plângă.
— Eu am crezut că nu-ți mai amintești nici măcar când m-am născut.
Am îmbrățișat-o.
Nu i-am promis că vom recupera cei șase ani pierduți.
Știam că nimeni nu ne putea da timpul înapoi.
Dar i-am promis că, de acum înainte, nu va mai trebui să afle de la altcineva ce simt pentru ea.
Câteva luni mai târziu, de ziua lui Mihăiță, am făcut un tort simplu și am invitat-o pe sora mea.
Când am aprins lumânările, băiatul m-a prins de mână.
— Mama, anul ăsta nu mai trimiți cadoul prin poștă, nu?
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Nu, puiule. Anul ăsta sunt aici.
Ioana s-a apropiat și ne-a îmbrățișat pe amândoi.
În seara aceea, pentru prima dată după șase ani, am adormit știind că ai mei copii nu mai trebuie să aștepte o scrisoare care poate nu va ajunge niciodată.
Și că dragostea unei mame nu se măsoară în banii trimiși de departe, ci și în adevărul pe care copiii ei au dreptul să-l cunoască.