Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ilinca a început să citească scrisoarea cu voce tare, dar după primele cuvinte i s-a frânt glasul.
“Dragele mele Mara și Ilinca, dacă citiți asta, înseamnă că am împlinit douăzeci și unu de ani. Eu nu știu dacă voi mai fi lângă voi atunci, dar am ceva important să vă spun. Tata nu a plecat pentru că nu ne mai iubea. Și mama știe asta.”
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
— Mamă, ce înseamnă asta?
Elena s-a așezat pe canapea, cu mâinile tremurându-i.
— Fetelor, vă rog să mă ascultați până la capăt.
— Nu! am izbucnit. Vrem să știm de ce Daria a scris asta înainte să moară!
Mama a început să plângă.
— Pentru că știa că tatăl vostru și cu mine aveam probleme. Și se temea că, după ce ea nu va mai fi, familia noastră se va destrăma.
Ilinca a continuat să citească.
“În ultimele luni, tata a stat cu mine multe nopți la spital. Uneori mama era atât de obosită, încât abia mai putea vorbi. Tata îmi spunea că trebuie să fim puternice, dar eu îl vedeam plângând când credea că dorm.
Într-o seară, i-am cerut să-mi promită ceva. Dacă eu nu voi mai fi, să nu le lase pe Mara și Ilinca să creadă că au pierdut și un tată.
Mi-a promis că nu ne va părăsi niciodată.
Dar mai târziu am auzit o ceartă între el și mama. Și mi-am dat seama că lucrurile erau mai complicate decât credeam.”
Am ridicat privirea.
— Ce ceartă?
Mama și-a șters obrajii.
— Tatăl vostru a vrut să vândă apartamentul în care locuiam atunci, ca să putem plăti niște cheltuieli și să ne mutăm mai aproape de spital. Eu nu am fost de acord. Eram speriată, obosită și nu mai gândeam limpede.
— Și din cauza asta a plecat?
— Nu. A fost doar începutul.
A urmat o tăcere lungă.
— După moartea Dariei, tatăl vostru a început să se învinovățească pentru tot. Spunea că nu făcuse suficient, că ar fi trebuit să observe boala mai devreme, că ar fi trebuit să găsească alți medici. Eu încercam să-l liniștesc, dar eram și eu distrusă.
Ilinca a întrebat încet:
— Atunci de ce ne-ai spus că tata nu mai poate locui cu noi?
Mama a coborât capul.
— Pentru că eu i-am cerut să plece.
Am rămas nemișcate.
— Tu? am șoptit.
— Da. Într-o seară ne-am certat îngrozitor. I-am spus că nu mai suport să-l văd prin casă, pentru că îmi amintea de toate drumurile la spital și de ultimele zile ale Dariei. Am spus lucruri pe care nu le pot lua înapoi.
— Și el a acceptat?
— A plecat pentru câteva zile, crezând că avem nevoie de timp. Dar eu am refuzat să-l primesc înapoi. Apoi am început procedura de divorț.
Am simțit o furie pe care nu o mai cunoscusem.
— Și nouă de ce nu ne-ai spus adevărul?
Mama a început să plângă din nou.
— Pentru că mi-a fost rușine. Și pentru că mă temeam că mă veți urî.
Ilinca s-a ridicat brusc.
— Mamă, noi am crezut ani întregi că tata ne-a abandonat!
— Știu.
— L-am refuzat când ne suna! I-am spus că nu vrem să-l vedem!
Mama și-a acoperit fața.
— Știu, draga mea.
Am privit scrisoarea Dariei.
— Dar Daria a murit înainte să divorțați. Cum putea să știe ce urma să se întâmple?
Mama a ridicat ochii.
— Nu știa. A scris despre teama ei că ne vom despărți. Eu am păstrat scrisoarea pentru că mi-era imposibil să o citesc fără să mă gândesc la ce am făcut după aceea.
Ilinca a întors pagina.
“Nu știu ce se va întâmpla cu noi. Dar dacă într-o zi mama și tata nu vor mai locui împreună, vă rog să nu credeți că unul dintre ei ne iubește mai puțin.
Oamenii mari pot fi speriați și pot greși. Știu asta pentru că i-am văzut pe amândoi plângând când credeau că nu îi vede nimeni.
Eu vreau doar să nu vă pierdeți una pe cealaltă.”
Am început să plâng.
Nu era o acuzație împotriva mamei.
Era rugămintea unei fete de cincisprezece ani care înțelesese că familia ei se destrăma.
— Și fotografia? am întrebat. De ce ai spus că ai distrus-o?
Mama a privit imaginea cu noi trei.
— Pentru că nu suportam să o văd. Dar n-am avut puterea să o arunc. Am pus-o în cutie, împreună cu lucrurile Dariei.
— Atunci de ce ne-a trimis-o un notar?
— Pentru că, înainte să moară, Daria m-a rugat să păstrez cutia până la aniversarea voastră de douăzeci și unu de ani. Mai târziu, când am început să mă tem că n-o să am curaj să v-o dau, am lăsat-o în păstrare la un cabinet notarial, cu instrucțiuni să vă fie trimisă astăzi.
Ilinca s-a așezat lângă mine.
— Mamă, ne-ai ascuns adevărul șase ani.
Elena a încuviințat.
— Știu. Și nu vă cer să mă iertați astăzi.
Am luat telefonul.
— Vreau să vorbesc cu tata.
Mama n-a încercat să mă oprească.
L-am sunat pe Mihai.
A răspuns după al doilea apel.
— La mulți ani, Mara!
Vocea lui era caldă, dar nesigură.
— Tată, putem veni la tine?
A urmat o pauză.
— Bineînțeles. S-a întâmplat ceva?
— Am primit cutia Dariei.
Nu a spus nimic câteva secunde.
— Atunci cred că avem multe de vorbit.
În după-amiaza aceea, eu și Ilinca am mers la apartamentul lui.
Tata ne-a deschis ușa cu ochii roșii.
Pe o etajeră avea fotografii cu noi trei, din copilărie. Nu le ascunsese niciodată.
Am stat împreună aproape patru ore.
Ne-a povestit despre ultimele luni ale Dariei, despre certurile cu mama și despre încercările lui de a păstra legătura cu noi după divorț.
Nu a încercat să o transforme pe mama într-un om rău.
— Am greșit și eu, fetelor. M-am închis în mine. Am acceptat prea ușor distanța dintre noi, crezând că vă protejez de alte certuri.
Ilinca l-a îmbrățișat prima.
Apoi m-am apropiat și eu.
Nu ne-am prefăcut că cei șase ani puteau fi recuperați într-o după-amiază.
Dar pentru prima dată am vorbit fără să ne mai ascundem după tăceri.
În săptămânile următoare, am continuat să ne vedem cu tata.
Cu mama a fost mai greu.
Eram furioase că ne lăsase să credem o poveste incompletă despre despărțirea lor. Aveam nevoie de timp ca să înțelegem cum durerea o făcuse să ia decizii care ne răniseră pe toate.
Într-o seară, Ilinca i-a spus:
— Mamă, nu trebuia să rămâi căsătorită cu tata pentru noi. Dar trebuia să ne spui adevărul.
Mama a început să plângă.
— Ai dreptate.
Nu ne-a mai cerut să uităm.
A început să ne răspundă sincer la întrebări, chiar și când răspunsurile o făceau să se simtă vinovată.
După câteva luni, am hotărât să ne întâlnim toți patru într-o duminică.
Nu ca să refacem o căsnicie care se încheiase.
Ci ca să încercăm să fim din nou o familie, într-o formă diferită.
Am adus cutia Dariei.
Înăuntru mai erau două plicuri mici, câte unul pentru fiecare dintre noi.
Le-am deschis împreună.
În al meu, Daria scrisese:
“Mara, tu râzi întotdeauna prima. Să nu lași pe nimeni să-ți ia râsul.”
În al Ilincăi:
“Ilinca, nu trebuie să fii puternică în fiecare zi. Uneori poți să plângi și să lași pe altcineva să te țină de mână.”
Am râs și am plâns în același timp.
Tata a pus fotografia noastră pe masă, iar mama a atins cu degetele chipul Dariei.
În ziua aceea, am înțeles că sora noastră nu ne lăsase un secret menit să ne despartă.
Ne lăsase o rugăminte.
Să nu transformăm durerea într-un zid între oamenii care încă se iubesc.
Nu am devenit peste noapte familia fericită din fotografiile copilăriei.
Mama și tata au rămas despărțiți. Eu și Ilinca am continuat să avem zile în care ne era dor de Daria atât de tare, încât nu puteam vorbi despre ea.
Dar am încetat să mai trăim cu impresia că, odată cu moartea ei, trebuia să pierdem tot ce rămăsese din familia noastră.
Iar cutia de lemn a rămas la noi, pe o etajeră din sufragerie.
Nu ca să ne amintească numai de sora pe care o pierdusem.
Ci și de promisiunea pe care i-o făcuserăm când aveam cincisprezece ani: că, indiferent ce se va întâmpla, vom continua să sărbătorim împreună ziua în care ne-am născut toate trei.