Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la cheile din mâna lui Marius, apoi la fiica mea. Cristina stătea lângă el, cu brațele încrucișate, dar nu mai avea aceeași siguranță în privire.
— Ce înseamnă că trebuie să discutăm cine are dreptul să folosească această casă? am întrebat.
Marius a pus cheile pe măsuța din hol.
— Elena, nu trebuie să te superi. Am discutat cu rudele mele și ne-am gândit că ar fi păcat să stea atâtea camere goale.
— Ce rude? Și ce ați hotărât voi în legătură cu proprietatea mea?
Cristina a intervenit:
— Mamă, unchiul lui Marius și familia lui au nevoie de un loc unde să stea câteva luni. Au vândut apartamentul din Buzău și încă nu și-au găsit altul. Ne-am gândit că pot folosi etajul.
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Câteva luni? Voi mi-ați spus că oamenii aceștia au venit pentru o reuniune de familie!
Marius a ridicat din umeri.
— Reuniunea a fost un prilej să discutăm. Unchiul meu are doi copii adulți, iar unul dintre ei vine cu soția. Nu vor sta toți cincisprezece. Doar cinci.
— Și mie când aveați de gând să-mi cereți voie?
Cristina a oftat.
— Știam că o să refuzi fără să te gândești.
Am privit-o lung.
— Deci ați hotărât să mă puneți în fața faptului împlinit.
Nu mi-a răspuns.
Am luat cheile de pe măsuță.
— Cine le-a făcut?
— Eu, a spus Marius. Am folosit cheia de rezervă de la Cristina.
— Câte copii există?
— Patru.
— Cui le-ai dat?
A ezitat.
— Unchiului meu și încă unor rude.
Am simțit o furie rece, cum nu mai simțisem niciodată.
— Vreau toate cheile înapoi. Și vreau ca fiecare persoană din casa mea să plece astăzi.
Marius a început să protesteze, dar l-am oprit.
— Nu negociem. Nu este casa ta.
Am intrat în sufragerie și am aprins lumina.
Câțiva dintre musafiri se treziseră și priveau nedumeriți spre mine.
— Bună dimineața, am spus cât am putut de calm. Sunt Elena, proprietara acestei case. Îmi pare rău că trebuie să vă spun asta, dar nimeni nu mi-a cerut permisiunea să vă găzduiesc.
Un bărbat de aproximativ șaizeci de ani s-a ridicat de pe canapea.
— Cum adică? Marius ne-a spus că dumneavoastră sunteți de acord.
— Nu sunt. Am fost plecată două săptămâni și am aflat abia astăzi că sunteți aici.
Bărbatul s-a uitat spre ginerele meu.
— Marius, tu ne-ai spus că mama Cristinei se mută la un apartament mai mic!
Am întors capul atât de repede, încât m-a durut ceafa.
— Ce ai spus?
Marius a rămas nemișcat.
Cristina și-a dus mâna la gură.
— Mamă, voiam să discutăm despre asta…
— Despre ce? Despre mutarea mea din propria casă?
Bărbatul a continuat, fără să înțeleagă ce provocase:
— Ne-a explicat că etajul va rămâne liber și că putem sta acolo până găsim ceva definitiv.
Atunci am înțeles de ce îmi dispăruseră fotografiile și hainele lui Dumitru.
Nu pregătiseră casa pentru niște musafiri.
Începuseră să mă scoată din propria viață.
M-am întors spre fiica mea.
— Cristina, spune-mi că nu ai fost de acord cu asta.
Avea lacrimi în ochi.
— Mamă, tu te plângi mereu că te simți singură. Ne-am gândit că ar fi mai bine să locuiești aproape de noi.
— Unde?
— Într-un apartament cu două camere. Marius găsise unul de închiriat.
Am rămas fără cuvinte.
Casa în care crescuse Cristina, casa în care tatăl ei muncise ani întregi, urma să fie dată rudelor soțului ei, iar eu trebuia să plătesc chirie în altă parte.
— Și cine urma să plătească apartamentul?
Cristina a privit în podea.
— Tu, mamă. Din pensie. Nu era foarte scump.
Am început să râd. Nu pentru că mi se părea amuzant, ci pentru că nu-mi venea să cred.
— Voi ați decis unde să locuiesc, cine să stea în casa mea și ce să fac cu pensia mea, fără să mă întrebați măcar o dată?
Marius a încercat să se apropie.
— Elena, dacă te-ai calma…
— Nu te apropia de mine.
Am scos telefonul și am sunat-o pe vecina mea, doamna Rodica, care locuia peste drum.
I-am explicat ce se întâmplase și am rugat-o să vină să stea cu mine cât timp musafirii își strângeau lucrurile.
Apoi le-am spus tuturor că trebuie să elibereze casa până seara.
Nu i-am amenințat și nu am încercat să-i dau afară cu forța. Le-am explicat că nu le acordasem dreptul să locuiască acolo și că, dacă refuzau să plece, urma să solicit ajutorul autorităților.
Unchiul lui Marius a fost primul care și-a strâns bagajele.
— Doamnă, noi chiar nu am știut. Ne-a spus că ați fost de acord.
— Vă cred. Dar nu pot să repar eu minciunile altora.
Până după-amiază, cei cincisprezece oameni plecaseră.
Unii au fost supărați. Alții și-au cerut scuze.
Marius a rămas ultimul.
— Ai făcut familia mea de râs, mi-a spus.
L-am privit fără să clipesc.
— Nu eu i-am adus aici mințindu-i.
Cristina a încercat să mă îmbrățișeze.
M-am retras.
— Nu acum.
După ce au plecat, am urcat în dormitorul meu.
Cămășile lui Dumitru erau îndesate în două cutii de carton, într-o debara de la etaj. Fotografiile fuseseră puse într-un sac, împreună cu alte obiecte personale.
Am luat una dintre fotografii și m-am așezat pe marginea patului.
Era făcută în ziua când terminaserăm casa.
Dumitru stătea lângă poartă, cu mâinile murdare de var, iar Cristina, pe atunci o fetiță de șapte ani, îl ținea de gât.
Am plâns mult în seara aceea.
A doua zi, am chemat un lăcătuș și am schimbat cilindrii încuietorilor. Am verificat ferestrele, am făcut inventarul lucrurilor și am păstrat fotografii cu starea în care găsisem locuința.
I-am cerut Cristinei să-mi returneze cheia de rezervă și i-am spus că, de acum înainte, nu va mai intra în casă fără acordul meu.
Nu i-am interzis să mă viziteze.
Dar i-am retras încrederea pe care o folosise împotriva mea.
Timp de aproape o lună, n-am vorbit decât foarte puțin.
Într-o duminică, Cristina a venit singură.
Nu avea flori și nici cadouri.
S-a așezat pe treptele de la intrare și a început să plângă.
— Mamă, am greșit. Știam că Marius vrea să-și ajute rudele, dar n-am crezut că o să meargă atât de departe.
Am rămas în prag.
— Cristina, tu mi-ai spus că sunt prea bătrână pentru casa mea. Tu ai acceptat să mă mutați fără să mă întrebați.
A început să plângă și mai tare.
— Știu. Și nu am nicio scuză.
— Atunci nu-mi cere să uit.
Am stat de vorbă aproape două ore.
Mi-a mărturisit că Marius o convinsese că eu oricum aveam să vând casa într-o zi și că era mai bine să o folosească familia până atunci.
Dar a recunoscut și că fusese de acord, pentru că nu voia să se certe cu soțul ei.
— Ai ales să nu-l superi pe el, chiar dacă asta însemna să mă rănești pe mine, i-am spus.
A dat din cap.
— Da, mamă.
Nu am iertat-o în ziua aceea.
Dar i-am spus că poate începe să repare lucrurile respectându-mi hotărârile, nu încercând să mă convingă că ceea ce făcuse fusese pentru binele meu.
Au trecut câteva luni.
Cristina vine acum în vizită doar după ce mă întreabă. Nu mai aduce vorba despre vânzarea casei sau despre mutarea mea.
Cu Marius păstrez o relație distantă. Nu i-am mai permis să intre în locuință.
Iar eu am început să fac lucruri pe care le amânasem ani întregi.
Am zugrăvit sufrageria, am plantat trandafiri în curte și am transformat una dintre camerele de la etaj într-un mic atelier de cusut.
Fotografiile lui Dumitru sunt din nou pe șemineu.
Uneori, când beau cafeaua dimineața, mă uit la ele și mă gândesc cât de aproape am fost să pierd liniștea pe care o construiserăm împreună.
Nu știu dacă fiica mea va înțelege vreodată pe deplin ce mi-a făcut.
Dar am înțeles eu ceva.
Faptul că am îmbătrânit nu înseamnă că am renunțat la dreptul de a hotărî pentru mine.
Iar casa în care am trăit cu soțul meu nu este o cameră liberă pe care altcineva o poate repartiza după bunul plac.
Este casa mea.
Și atât timp cât voi putea să-mi port singură de grijă, nimeni nu va mai decide în locul meu unde am voie să trăiesc.