Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu plicul în mână, privind când spre avocat, când spre fotografia îngălbenită. Mama mea murise când eu aveam douăzeci și șase de ani. Nu-mi povestise niciodată că îl cunoscuse pe nea Vasile.
— Ce înseamnă că întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare? am întrebat.
Avocatul Dumitrescu a privit spre cutia de pantofi.
— Domnul Vasile mi-a cerut să vă las să citiți mai întâi scrisoarea. A spus că numai așa veți înțelege de ce a păstrat toate aceste lucruri.
Am desfăcut plicul. Înăuntru erau câteva pagini scrise de mână, cu litere mari și apăsate.
Am început să citesc.
“Draga mea Nicoleta, dacă ai ajuns să citești aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt. Îmi pare rău că nu am avut curajul să-ți spun adevărul cât am fost în viață. Te-am cunoscut cu mult înainte de ziua în care te-ai așezat lângă mine la masă.”
Mi s-a strâns stomacul.
Am continuat.
“Pe mama ta, Mariana, am cunoscut-o când eram tânăr și lucram într-un atelier de tâmplărie. Ea era contabilă la firma care ne furniza materialele. Venea des cu documente și avea mereu o vorbă bună pentru oamenii din atelier.”
Am privit fotografia. Mama era foarte tânără, cu părul prins într-o coadă și cu zâmbetul pe care mi-l aminteam atât de bine.
“Într-o iarnă, atelierul a trecut printr-o perioadă grea. Nu ne mai primiserăm salariile de aproape două luni. Eu aveam acasă o soție bolnavă și un copil mic. Nu știam cum să plătesc medicamentele și mâncarea.”
Am întors pagina.
“Mama ta a aflat. Nu mi-a dat bani de pomană. Mi-a propus să-i repar câteva piese de mobilier și să-i construiesc un dulap. Mi-a plătit munca înainte să o termin, ca să pot cumpăra ce aveam nevoie.”
Am simțit cum îmi dau lacrimile.
“Când am încercat să-i mulțumesc, mi-a spus că oamenii trebuie ajutați fără să fie făcuți să se simtă mici. N-am uitat niciodată cuvintele acelea.”
M-am oprit și am privit spre avocat.
— Mama nu mi-a povestit nimic despre asta.
— Domnul Vasile spunea că mama dumneavoastră nu obișnuia să vorbească despre binele pe care îl făcea.
Am continuat să citesc.
“După mulți ani, am aflat că Mariana murise. Am mers la cimitir și am lăsat flori la mormântul ei. Acolo am văzut o fotografie cu tine și am recunoscut-o pe fetița despre care îmi povestise cândva.”
Am simțit un fior.
“Când ai venit să lucrezi la firma unde eram îngrijitor, te-am recunoscut după nume și după chip. Am întrebat discret dacă ești fiica Marianei. Când am aflat că da, am simțit că viața îmi dă ocazia să întorc măcar o parte din binele primit.”
Mi-am amintit prima zi de serviciu. Sala de pauză plină, caserola din mână și bătrânul care îmi făcuse semn spre scaunul liber.
Nu fusese o simplă întâmplare.
“Nu ți-am spus cine sunt pentru că nu voiam să te simți datoare să stai lângă mine. Am vrut să mă cunoști ca pe un om obișnuit. Și tu ai făcut mai mult decât speram.”
Lacrimile îmi curgeau pe obraji.
“Unsprezece ani ai mâncat lângă mine, chiar și când ceilalți râdeau. Nu m-ai întrebat niciodată ce funcție avusesem sau câți bani câștigam. M-ai tratat ca pe un om. Așa cum mama ta mă tratase când eram tânăr.”
Am strâns scrisoarea la piept.
Avocatul mi-a întins un șervețel.
— Mai este ceva în cutie, doamnă Nicoleta.
Am ridicat fotografia. Sub ea se afla o mapă subțire, legată cu o panglică.
Înăuntru erau câteva fotografii cu piese de mobilier și un caiet vechi, plin de schițe.
Pe prima pagină scria numele mamei mele.
— Ce este acesta?
— Caietul de lucru al domnului Vasile. A păstrat schițele mobilierului pe care l-a făcut pentru mama dumneavoastră. Dar uitați-vă la ultima pagină.
Am răsfoit caietul.
Pe ultima pagină era desenat un birou simplu, cu două sertare și un raft lateral.
L-am recunoscut imediat.
Era biroul pe care nea Vasile îl reparase pentru Rareș, fiul meu.
Sub desen scrisese:
“Pentru băiatul Nicoletei. Să aibă un loc bun unde să învețe.”
Am început să plâng din nou.
— L-a făcut special pentru Rareș?
— Da. A cumpărat lemnul din banii lui și a lucrat câteva săptămâni la el. V-a spus că doar l-a reparat, pentru că știa că nu ați fi acceptat un cadou atât de mare.
Mi-am amintit cum îl adusese într-o sâmbătă, împreună cu un vecin, și cum refuzase să primească bani.
— Să învețe băiatul, îmi spusese atunci.
Avocatul a scos încă un plic.
— Domnul Vasile a lăsat și o sumă modestă pentru fiul dumneavoastră. Nu este o avere. Sunt economiile lui, pe care a dorit să le folosiți pentru cărți sau alte cheltuieli de studiu.
Am privit documentele. Era vorba despre 8.000 de lei, lăsați printr-un testament întocmit legal.
— Dar avea familie? am întrebat. Nu vreau să iau bani care ar trebui să ajungă la copiii lui.
— Fiul lui a murit cu mulți ani în urmă. Soția îi murise și ea. Am verificat situația succesorală și vă voi explica exact procedura. Domnul Vasile a dorit să vă lase această sumă, dar mai ales scrisoarea și caietul.
Am rămas mult timp pe banca din curtea cimitirului, cu cutia în brațe.
Nu mă gândeam la bani. Mă gândeam la toate prânzurile în care îl ascultasem povestind despre viața lui, fără să știu că purta în suflet o amintire despre mama mea.
Când am ajuns acasă, l-am chemat pe Rareș.
Avea douăzeci de ani și tocmai începuse facultatea.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
I-am arătat fotografia și scrisoarea.
A citit-o în tăcere, apoi a privit spre biroul din camera lui.
— Deci nea Vasile l-a făcut pentru mine?
— Da, iubirea mea.
Rareș a trecut cu mâna peste lemnul lustruit.
— Știi că încă învăț la el în fiecare seară?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Știu.
În zilele următoare, am dus o copie a scrisorii la serviciu. Nu am făcut un spectacol din asta, dar am cerut conducerii să fie organizat un moment de comemorare pentru nea Vasile.
Directorul a acceptat.
În sala de pauză, lângă fereastra unde mâncaserăm împreună unsprezece ani, am așezat o fotografie cu el și câteva flori.
Colegii au venit pe rând.
Marius, cel care făcuse cele mai multe glume, s-a apropiat ultimul.
— Nicoleta, îmi pare rău pentru ce am spus despre voi.
L-am privit.
— Nu mie trebuie să-mi ceri iertare. Omul pe care l-ai umilit nu mai este aici.
A coborât ochii.
— Știu. Și asta mă apasă.
— Atunci data viitoare când vezi pe cineva tratat așa, nu mai râde.
A încuviințat.
După acel moment, conducerea a discutat cu angajații despre respectul la locul de muncă și despre comportamentele umilitoare care fuseseră tolerate prea mult timp.
Nu toți colegii s-au schimbat peste noapte. Dar glumele despre îngrijitori și despre oamenii care făceau munca grea au încetat să mai fie privite ca ceva nevinovat.
Eu am păstrat cutia de pantofi în dulapul din sufragerie.
Uneori o deschid și privesc fotografia mamei lângă nea Vasile.
Doi oameni care se ajutaseră cu mulți ani înainte ca eu să înțeleg cât de mult poate conta un gest simplu.
Într-o seară, Rareș a venit la mine cu caietul de schițe.
— Mamă, m-am gândit la ceva. Când termin facultatea și încep să câștig bani, vreau să ajut și eu un copil care are nevoie de un birou sau de cărți.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Cred că nea Vasile s-ar bucura foarte mult să audă asta.
Rareș a zâmbit.
— Și bunica Mariana.
Am încuviințat.
Unsprezece ani, colegii mei râseseră pentru că alegeam să mănânc lângă un bătrân îngrijitor.
Dar omul acela nu avusese nevoie de o funcție importantă sau de o avere ascunsă ca să-mi schimbe viața.
Îmi oferise prietenie, respect și o legătură cu mama mea pe care crezusem că o pierdusem pentru totdeauna.
Iar cutia veche de pantofi nu ascundea un secret despre bani sau putere. Ascundea dovada că binele făcut de un om poate ajunge, după zeci de ani, înapoi la familia lui.
De atunci, când intru în sala de pauză, încă mă uit instinctiv spre masa de lângă fereastră.
Scaunul lui nea Vasile este gol.
Dar de fiecare dată când văd un coleg nou căutând un loc, îi fac semn să se așeze lângă mine.
Exact cum făcuse el în prima mea zi.