Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit mesajul lui Ștefan, apoi mapa groasă pe care tata o așezase între noi, pe bancheta din spate. Tudor dormea în scaunul lui auto, obosit după dimineața aceea.
— Tată, de ce se teme Ștefan atât de tare de dosarul acesta?
Dumitru a tras mașina într-o parcare și a oprit motorul.
— Pentru că înăuntru sunt documente pe care a încercat să le ascundă acum patru ani. Și pentru că știe că, dacă le citești, vei înțelege de ce m-a îndepărtat de tine.
Am desfăcut șnurul cu mâinile tremurând.
Prima pagină era o copie a unui contract de împrumut încheiat între tata și firma socrului meu.
— Tu ai împrumutat firma lor?
— Da. Cu patru ani în urmă, afacerea trecea printr-o perioadă dificilă. Aveau datorii către furnizori și riscau să piardă câteva contracte importante. Socrul tău m-a rugat să-i ajut.
— Și cât le-ai dat?
— Două sute de mii de lei. Economiile mele și o parte din banii obținuți după ce am vândut un teren moștenit.
Am rămas fără cuvinte.
— Dar Ștefan mi-a spus că tu ai luat bani din firmă!
— Știu. Asta a fost povestea pe care au răspândit-o după ce am început să cer restituirea împrumutului.
Tata a scos o altă foaie.
— Uite aici. Contractul avea termen de rambursare de un an. Când termenul a trecut, firma nu mi-a plătit nimic. Am cerut explicații și am început să verific situația contabilă.
— Și ce ai găsit?
— Plăți făcute fără justificări clare, către o societate administrată de o persoană apropiată lui Ștefan. Nu puteam spune atunci dacă era vorba despre o fraudă, dar existau neconcordanțe serioase.
Am privit documentele. Erau copii după facturi, extrase bancare și corespondență profesională.
— De ce nu mi-ai spus?
Dumitru a oftat.
— Am încercat. Dar Ștefan ți-a spus că vreau să vă distrug căsnicia. De fiecare dată când te sunam, îmi răspundeai că nu vrei să mai auzi de mine.
Mi-au dat lacrimile.
— Îmi pare rău, tată.
— Nu vreau să te învinovățești. Dar vreau să știi adevărul.
Am continuat să răsfoiesc dosarul. Pe una dintre pagini era o notificare trimisă firmei, prin care tata solicita restituirea banilor. Pe alta, răspunsul unui avocat care contesta suma datorată.
— Și de ce nu ai mers mai departe?
— Am început demersurile, dar între timp am avut probleme de sănătate și nu am mai putut suporta cheltuielile și stresul unui proces. Am păstrat însă toate actele.
Am închis mapa.
— Ștefan știa că ai documentele acestea?
— Știa că le-am avut. Probabil credea că le-am pierdut sau că le-am distrus.
Telefonul meu a început să sune din nou.
Era Ștefan.
De data aceasta am răspuns.
— Irina, unde ești? De ce ai plecat cu tatăl tău?
— Pentru că era singurul om care a venit când l-am chemat.
— Nu începe cu dramatizările. Adu-l pe Tudor acasă.
— Tudor este în siguranță. Și eu la fel.
— Ce ți-a spus Dumitru?
— Mi-a arătat contractul de împrumut de două sute de mii de lei.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Irina, lucrurile nu sunt cum par.
— Atunci explică-mi de ce mi-ai spus că tata a furat bani, când documentele arată că el a împrumutat firma voastră.
— Nu discuta asta la telefon!
— Exact așa îmi spuneai și acum patru ani. De data aceasta nu mai accept.
Am închis.
În aceeași zi, am mers cu tata la un avocat. I-am arătat documentele și i-am explicat situația. Ne-a spus că trebuie verificate actele originale, termenele legale și eventualele demersuri făcute anterior, înainte să putem stabili ce drepturi mai pot fi valorificate.
Nu ne-a promis că vom recupera banii imediat. Dar ne-a explicat ce informații trebuie obținute și ce pași sunt posibili.
Între timp, eu am rămas cu Tudor la tata.
Nu voiam să mă întorc într-o casă în care soțul meu îmi umilise copilul și îmi ascunsese adevărul despre propria familie.
În seara aceea, Tudor m-a întrebat:
— Mami, tata este supărat pe mine?
M-am așezat lângă el.
— Nu, iubirea mea. Tata a făcut o alegere care te-a întristat, dar nu este vina ta.
— Eu voiam doar să stau lângă el în mașină.
L-am îmbrățișat.
— Știu. Și aveai dreptul să-i spui asta.
A doua zi, Ștefan a venit la casa tatei.
Nu a intrat. Am ieșit eu în curte, iar tata a rămas în apropiere.
— Irina, trebuie să vorbim.
— Vorbim. Dar fără țipete și fără amenințări.
Ștefan a privit spre casă.
— Tatăl tău te manipulează. Așa a făcut mereu.
— Atunci arată-mi dovezile. Nu mai vreau acuzații fără documente.
— Firma a avut probleme, dar asta nu înseamnă că Dumitru are dreptate în toate.
— Poate că nu. Tocmai de aceea vom verifica totul legal.
Ștefan și-a trecut mâna peste față.
— Vrei să-mi distrugi afacerea?
— Nu. Vreau să aflu adevărul. Și vreau să înțelegi că nu mai poți hotărî singur cine are voie să fie în viața mea.
— Și Tudor?
— Tudor are nevoie de un tată care să-l trateze cu dragoste, nu ca pe un bagaj care nu mai încape în mașină.
Ștefan a coborât privirea.
— Am greșit în dimineața aceea.
— Nu doar atunci, Ștefan. De șase ani o pui pe Simona înaintea mea și îmi spui că sunt geloasă când mă doare.
— Simona este prietena familiei.
— Poate să fie. Dar eu sunt soția ta, iar Tudor este fiul tău. Dacă asta nu contează pentru tine, nu mai avem ce construi împreună.
Nu i-am cerut să aleagă între mine și Simona. I-am spus doar că eu nu mai acceptam să fiu tratată ca o persoană de rezervă.
În săptămânile următoare, am început demersurile pentru divorț. Am discutat cu un avocat despre locuința lui Tudor, programul de legături personale cu tatăl său și împărțirea bunurilor comune.
Ștefan a încercat să mă convingă să mă întorc, dar nu mi-a oferit niciodată o explicație sinceră pentru acuzațiile aduse tatălui meu.
În privința împrumutului, avocatul lui Dumitru a solicitat documentele necesare pentru a clarifica situația. După verificări și negocieri, firma a acceptat să recunoască o parte din datorie și să stabilească un grafic de plată pentru suma asupra căreia părțile au ajuns la acord.
Nu a fost o victorie spectaculoasă. Tata nu și-a recuperat toți banii imediat, iar pentru diferența contestată a trebuit să analizeze separat dacă merită să continue demersurile.
Dar, pentru prima dată după patru ani, acuzația că ar fi furat bani nu mai era tratată ca un adevăr pe care nimeni nu avea voie să-l pună la îndoială.
Eu mi-am găsit un apartament modest, aproape de grădinița lui Tudor. Am început să lucrez din nou, folosindu-mi experiența în administrarea documentelor și organizarea activităților de birou.
Nu a fost ușor să renunț la casa mare și la confortul cu care mă obișnuisem. Dar liniștea din apartamentul nostru mic valora mai mult decât toate lucrurile pe care le lăsasem în urmă.
Tudor a continuat să-și vadă tatăl conform înțelegerii stabilite. Nu i-am cerut niciodată să aleagă între noi.
Într-o după-amiază, după ce s-a întors de la Ștefan, mi-a spus:
— Mami, tata m-a lăsat să stau lângă el în mașină.
Am zâmbit.
— Mă bucur, iubirea mea.
— Și mi-a spus că îi pare rău pentru ziua bunicului.
— E bine că ți-a spus.
Tudor s-a gândit puțin, apoi a întrebat:
— Dar tu de ce nu mai mergi cu noi?
L-am luat în brațe.
— Pentru că uneori oamenii mari hotărăsc să locuiască separat. Dar asta nu schimbă faptul că amândoi suntem părinții tăi.
Au trecut câteva luni. Divorțul s-a încheiat, iar eu și Ștefan am început să comunicăm mai bine în privința copilului, fără să ne amestecăm viețile personale.
Cu tata am recuperat anii de tăcere treptat. Nu am putut șterge cei patru ani în care nu l-am căutat, dar am început să construim din nou o relație.
Într-o duminică, am mers cu Tudor la el. Tata îl învăța să repare o jucărie stricată, iar băiatul râdea fericit.
Am privit scena și mi-am amintit ziua în care Ștefan ne trimisese la cealaltă mașină.
Atunci crezusem că pierd totul: casa, căsnicia și viața pe care o construisem.
Dar, de fapt, în ziua aceea încetasem să mai accept să fiu pusă pe ultimul loc.
Nu camera de supraveghere și nici dosarul vechi mi-au schimbat viața. Ele doar au scos la lumină lucruri pe care refuzasem să le văd.
Decizia adevărată am luat-o când Tudor m-a întrebat de ce tatăl lui nu îl voia lângă el.
Atunci am înțeles că nu mai puteam să-l învăț pe copilul meu să accepte umilința doar ca să păstreze aparența unei familii fericite.
Iar acum, în apartamentul nostru mic, Tudor știe că nu trebuie să concureze cu nimeni pentru un loc lângă oamenii care îl iubesc.