Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în fața lui Cătălin, așteptând să-mi explice ce însemnau ultimele lui cuvinte. Telefonul îi tremura în mână, iar geanta de pescuit zăcea lângă pantofar.
— Cum adică nu numai eu am fost mințită? Cine este Raluca?
Cătălin s-a așezat din nou, cu privirea în pământ.
— Este o femeie pe care am cunoscut-o acum aproape doi ani. Lucrează la un magazin de materiale electrice de unde cumpăr uneori pentru serviciu.
— Și ce legătură are asta cu două verighete și o ceremonie de căsătorie?
— Am început să ne vedem. La început doar vorbeam. Apoi lucrurile au mers mai departe.
Am simțit cum îmi îngheață mâinile.
— Ai avut o relație cu ea?
— Da.
Un singur cuvânt. După douăzeci și trei de ani de căsnicie, un singur cuvânt a fost suficient ca să-mi schimbe întreaga viață.
— Și Raluca știa că ești însurat?
Cătălin a clătinat din cap.
— I-am spus că sunt divorțat. Că locuiesc singur și că fiica mea este deja mare.
— Deci ne-ai mințit pe amândouă.
— Da. Și nu știu cum am ajuns atât de departe.
— Eu știu. Ai ales să minți în fiecare zi, până când minciuna a devenit viața ta.
Mi-a povestit că Raluca avea 42 de ani și că își dorea o relație stabilă. După mai bine de un an, începuse să-i vorbească despre căsătorie.
— I-am spus că nu vreau o nuntă mare. Am propus o ceremonie simbolică, doar cu câțiva prieteni de-ai ei, lângă lac.
— Și ai cumpărat două verighete.
— Da.
— Pe una ai purtat-o tu.
— Numai în ziua aceea și câteva ore după. M-a strâns degetul și am scos-o.
Am privit urma albicioasă de pe mâna lui.
— Doisprezece ani mi-ai spus că nu poți purta verigheta noastră. Dar pentru ea ai încercat.
Cătălin n-a răspuns.
— Raluca crede că sunteți căsătoriți?
— Crede că ceremonia a fost începutul vieții noastre împreună. I-am promis că vom face și actele mai târziu.
— Deși tu ești încă însurat cu mine.
A încuviințat.
Am simțit nevoia să ies din hol. M-am dus în sufragerie, am deschis fereastra și am respirat adânc.
Cătălin a venit după mine.
— Adriana, îmi pare rău. Nu am vrut să te rănesc.
— Atunci de ce ai făcut-o?
— Nu știu. Cu Raluca mă simțeam altfel. Parcă eram din nou tânăr. Nu trebuia să discutăm despre facturi, reparații și probleme.
M-am întors spre el.
— Pentru că eu am fost cea care a rămas aici să se ocupe de toate lucrurile acelea. Tu ai avut timp să trăiești o a doua tinerețe fiindcă eu aveam grijă de prima ta viață.
A încercat să-mi atingă umărul, dar m-am retras.
— Vreau să pleci, Cătălin. În seara asta.
— Adriana, putem discuta…
— Am discutat destul. Vreau să fiu singură.
Și-a luat câteva haine și a plecat la fratele lui.
După ce am închis ușa, m-am așezat pe marginea patului. Am deschis sertarul și am scos cutiuța cu verigheta lui veche.
Era acolo, exact unde o pusesem cu doisprezece ani înainte.
Am ținut-o în palmă mult timp, întrebându-mă câte alte lucruri din căsnicia noastră crezusem că sunt sigure doar pentru că nu le verificasem niciodată.
A doua zi, am sunat-o pe fiica noastră, Ioana.
— Mamă, ce s-a întâmplat? Ai vocea schimbată.
I-am spus adevărul, fără să intru în detalii care ar fi pus-o într-o situație și mai dureroasă.
Ioana a rămas tăcută câteva clipe.
— Tata chiar a făcut asta?
— Da, fata mea.
— Vrei să vin acasă?
— Dacă poți, mi-ar prinde bine să te văd.
A venit în weekend. M-a îmbrățișat și mi-a spus că nu trebuie să rămân într-o căsnicie doar pentru că durase douăzeci și trei de ani.
— Mamă, eu vă iubesc pe amândoi. Dar asta nu înseamnă că trebuie să accepți ce a făcut tata.
În aceeași săptămână, am primit un mesaj de la un număr necunoscut.
Era Raluca.
— Bună ziua, Adriana. Cătălin mi-a spus că sunteți încă soția lui. Aș vrea să vorbim, dacă sunteți de acord.
Am ezitat. O parte din mine voia să-i răspund că nu avem nimic de discutat. Dar mi-am amintit că și ea fusese mințită.
Ne-am întâlnit într-o cafenea liniștită.
Raluca era o femeie obișnuită, cu părul șaten prins la spate și ochii obosiți.
— Nu am știut că este căsătorit, mi-a spus imediat. Mi-a arătat fotografii cu fiica lui și mi-a spus că a divorțat de mult.
— Și ceremonia de lângă lac?
— Am crezut că este un gest romantic. Mi-a spus că nu vrea să ne grăbim cu actele, dar că pentru el promisiunea este mai importantă decât o hârtie.
A început să plângă.
— Le-am spus părinților mei că mi-am găsit, în sfârșit, omul potrivit.
Am privit-o și am înțeles că nu aveam în față o rivală care îmi furase soțul cu bună știință. Aveam o femeie care crezuse aceeași minciună spusă de Cătălin.
— Nu tu ai făcut promisiuni în fața mea acum douăzeci și trei de ani, i-am spus.
— Am încheiat relația cu el. Nu vreau să mai aud de Cătălin.
Am plecat de la întâlnire fără să devenim prietene, dar și fără să ne învinovățim una pe cealaltă.
În următoarele săptămâni, am discutat cu un avocat despre divorț și despre împărțirea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
Casa în care locuiam fusese cumpărată împreună. Nu aveam de gând să plec din ea doar pentru că soțul meu hotărâse să înceapă o altă viață.
Cătălin a încercat de câteva ori să mă convingă să-l iert.
— Adriana, am făcut o greșeală. Putem începe de la capăt.
— Nu a fost o singură greșeală, Cătălin. Ai mințit aproape doi ani. Ai cumpărat verighete, ai organizat o ceremonie și te-ai întors acasă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Dar te iubesc.
— Poate că așa crezi. Dar eu nu mai pot avea încredere în tine.
Divorțul s-a încheiat câteva luni mai târziu. Am ajuns la o înțelegere privind bunurile comune, iar eu am rămas în casă, urmând să-i achit partea stabilită prin acordul nostru.
Nu a fost ușor. Au existat zile în care mă trezeam și întindeam mâna spre partea lui de pat, din obișnuință.
Dar, treptat, am început să-mi construiesc o viață în care nu mai trebuia să verific dacă omul de lângă mine spune adevărul.
Am reluat legătura cu două prietene pe care le vedeam rar, am început să merg la plimbare în fiecare dimineață și am petrecut mai mult timp cu Ioana.
Într-o duminică, fiica mea a venit acasă și m-a găsit reorganizând dormitorul.
— Mamă, ce faci cu sertarul acela?
— Îl golesc.
Am scos cutiuța cu verigheta lui Cătălin și am așezat-o într-o pungă cu lucrurile personale pe care urma să i le dau.
Ioana m-a privit cu tristețe.
— Te doare?
— Da. Dar nu la fel ca înainte.
— Crezi că o să-l ierți vreodată?
Am închis sertarul.
— Poate că într-o zi n-o să mai simt furie când mă gândesc la el. Dar asta nu înseamnă că trebuie să mă întorc.
Ioana m-a îmbrățișat.
Au trecut câteva luni de atunci. Cătălin locuiește separat, iar relația lui cu Ioana este o chestiune pe care ei doi trebuie să o construiască singuri.
Eu nu mai caut explicații pentru fiecare minciună. Am primit destule ca să înțeleg ce s-a întâmplat.
Uneori mă gândesc la urma aceea albicioasă de pe degetul lui.
Un semn atât de mic mi-a arătat un adevăr pe care îl ascunsese aproape doi ani.
Dar nu urma verighetei a distrus căsnicia noastră. Au distrus-o toate zilele în care Cătălin a ales să mă mintă, convins că eu voi rămâne acasă și îl voi aștepta, indiferent ce făcea.
Iar în ziua în care i-am dat înapoi cutiuța cu verigheta veche, am înțeles că nu mai aveam nevoie să păstrez un inel într-un sertar ca dovadă a unei promisiuni pe care el încetase de mult să o respecte.