Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu ochii la dosarul din mâinile Danielei. Bogdan stătea între noi, cu fața înroșită, de parcă simpla prezență a acelor hârtii îl speria mai mult decât faptul că tocmai aflasem despre plecarea lui.
— Ce ai semnat, Bogdan? am întrebat.
— Lavinia, nu este momentul să discutăm despre asta.
— Atunci când era momentul? Acum trei săptămâni, când ai acceptat să pleci? Sau astăzi, când m-ai pus să pregătesc cina pentru oamenii care știau deja?
Daniela a întins dosarul spre mine.
— Îmi pare rău. Eu am crezut că știai. Bogdan mi-a spus că ați discutat și că ești de acord.
Am deschis prima pagină. Era o copie a unui formular intern prin care Bogdan solicita un avans de 35.000 de lei pentru cheltuieli legate de detașare.
Pe a doua pagină apărea o declarație semnată de el, în care menționa că familia fusese informată și că își asumă toate obligațiile financiare.
Dar pe ultima pagină era ceva care m-a făcut să mă opresc.
O cerere de încetare anticipată a contractului de închiriere pentru apartamentul în care locuiam.
— Bogdan, ce înseamnă asta?
El a întins mâna spre dosar.
— Lasă-mă să-ți explic.
— Ai cerut să plecăm din apartament?
— Contractul expiră peste două luni. M-am gândit că nu are rost să plătim chirie aici cât eu sunt plecat.
— Dar eu unde urma să locuiesc?
A tăcut.
— Bogdan, te-am întrebat unde urma să locuiesc eu!
— Puteai să stai la mama ta o perioadă. Sau să vii cu mine, dacă reușeam să aranjăm ceva.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Deci ai decis singur să renunțăm la locuința noastră, fără să mă întrebi, fără să știi dacă eu pot pleca de la serviciu și fără să-mi spui măcar că ai semnat?
— Nu am renunțat încă la nimic! Este doar o cerere.
Daniela a intervenit cu voce joasă.
— Lavinia, mai este ceva. Bogdan a cerut ca avansul să fie virat într-un cont personal, iar în justificare a trecut că va folosi o parte pentru mutarea familiei.
M-am uitat la soțul meu.
— Ce mutare? Eu nu am fost de acord cu nicio mutare.
— Aveam nevoie de bani pentru începutul proiectului, a spus el. Firma îi acordă ca avans, iar apoi îi justific prin documente.
— Și dacă nu îi justifici?
— Trebuie să-i restitui conform contractului.
Am închis dosarul.
— Bogdan, problema nu este doar că ai acceptat o detașare. Problema este că ai construit un plan pentru viața noastră fără mine.
Daniela și-a luat geanta.
— Eu plec. Nu vreau să mă amestec mai mult. Dar trebuia să știi ce se întâmplă.
După ce a ieșit, Bogdan s-a așezat pe canapea.
— Lavinia, am făcut toate astea pentru noi. Dacă proiectul merge bine, primesc o promovare și un salariu mai mare.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam că o să te opui. Ai serviciul tău, prietenii tăi, viața ta aici. N-ai fi vrut să pleci.
— Exact. Și aveam dreptul să decid asta.
— Nu puteam să pierd ocazia.
— Atunci trebuia să-mi spui că ai ales-o. Nu să mă pui în fața faptului împlinit.
Am rămas mult timp în sufragerie, printre paharele și farfuriile rămase de la cină. Mă uitam la masa pe care o pregătisem în grabă și mă gândeam cât de firesc i se păruse lui Bogdan să-mi ceară să muncesc pentru invitații lui, fără să mă întrebe dacă pot.
În noaptea aceea am dormit în camere separate.
A doua zi, am sunat proprietarul apartamentului. Mi-a confirmat că Bogdan îl contactase pentru a discuta încetarea contractului la expirarea perioadei, dar că nu fusese semnat niciun acord de încetare anticipată.
Contractul era pe numele amândurora. Proprietarul mi-a spus că orice modificare urma să fie discutată cu ambii chiriași.
Am simțit pentru prima dată că pot respira.
Nu eram obligată să-mi strâng lucrurile și să plec doar pentru că Bogdan hotărâse asta.
În aceeași zi, am discutat cu Daniela. Mi-a explicat că ea fusese desemnată să coordoneze partea administrativă a proiectului și că nu urma să plece împreună cu Bogdan.
— Lavinia, între mine și Bogdan nu este nimic personal. Am lucrat mult împreună la pregătirea proiectului, dar atât. Dacă ți-am dat altă impresie, îmi pare rău.
— Nu tu ești responsabilă pentru minciunile lui, i-am răspuns. Dar mi-aș fi dorit să nu aflu de la tine lucruri pe care trebuia să mi le spună soțul meu.
— Înțeleg.
Am închis telefonul și am realizat că suspiciunea mea față de Daniela fusese alimentată mai ales de tăcerea lui Bogdan.
În următoarele zile, soțul meu a încercat să mă convingă să accept mutarea.
— Lavinia, sunt doar patru luni. Poți să-ți iei concediu fără plată.
— Nu vreau să-mi întrerup serviciul pentru o decizie pe care ai luat-o fără mine.
— Dar suntem o familie!
— Tocmai de aceea trebuia să discutăm înainte să semnezi.
După o săptămână, i-am spus că vreau să ne separăm temporar. Nu pentru că pleca la muncă în alt oraș, ci pentru că nu mai aveam încredere în felul în care lua decizii care ne afectau pe amândoi.
Bogdan a fost furios la început. A spus că îl pedepsesc pentru că vrea să avanseze profesional.
— Nu te pedepsesc, i-am răspuns. Îți cer să înțelegi că nu poți hotărî singur unde locuiesc eu și ce fac cu viața mea.
În cele din urmă, a acceptat să discute cu proprietarul și să renunțe la solicitarea de încetare a contractului. Eu am rămas în apartament, iar el a plecat la proiect, folosind cazarea asigurată de firmă.
În privința avansului de 35.000 de lei, Bogdan a fost nevoit să prezinte documentele justificative cerute de angajator. Sumele care nu puteau fi justificate urmau să fie restituite conform condițiilor contractuale.
Nu am acceptat să contribui la acoperirea unor cheltuieli pe care nu le aprobasem și care nu erau obligațiile mele.
Primele săptămâni au fost ciudate. Apartamentul părea mai mare fără el, dar și mai liniștit.
Nu mai primeam mesaje prin care eram anunțată că vin musafiri peste câteva ore. Nu mai trebuia să-mi schimb programul pentru planurile altcuiva.
Într-o seară, Bogdan m-a sunat.
— Lavinia, am început să înțeleg de ce te-ai supărat atât de tare.
— Spune-mi.
— Aici trebuie să discut fiecare decizie cu echipa. Dacă schimb ceva fără să-i consult, proiectul are de suferit. Și mi-am dat seama că acasă făceam exact asta cu tine.
Am rămas tăcută.
— Am crezut că, dacă aduc mai mulți bani, am dreptul să hotărăsc. Dar tu ai muncit mereu la fel de mult ca mine.
— Nu salariul era problema, Bogdan. Ci faptul că nu mă mai vedeai ca pe un partener.
— Știu. Și îmi pare rău.
Nu i-am promis că îl voi primi înapoi imediat.
Am început să discutăm mai des, dar de data aceasta despre lucrurile pe care le evitaserăm ani întregi: bani, responsabilități, planuri și felul în care ne respectam timpul.
După două luni, Bogdan a venit acasă pentru un weekend. Nu a adus invitați și nu a făcut planuri fără să mă întrebe.
— Ai vrea să ieșim la o plimbare? m-a întrebat.
Am acceptat.
Am mers prin parc și am vorbit mai mult decât vorbiserăm în ultimele luni de căsnicie.
La întoarcere, mi-a spus:
— Nu vreau să pierd căsnicia noastră. Dar știu că nu pot să-ți cer să uiți ce am făcut.
— Nu trebuie să uit, Bogdan. Trebuie să văd că lucrurile se schimbă.
Au trecut patru luni. Proiectul s-a încheiat, iar Bogdan s-a întors în oraș.
Nu s-a mutat imediat înapoi. Am hotărât să începem consiliere de cuplu și să reconstruim încrederea fără grabă.
Într-o duminică, m-a întrebat dacă poate veni la cină.
— Doar eu, Lavinia. Fără șefi, fără colegi și fără surprize.
Am zâmbit.
— Poți veni. Dar gătim împreună.
A râs și a acceptat.
Nu știu dacă vom reuși să reparăm totul. Dar știu că nu mai sunt femeia care primește un mesaj la ora patru și își schimbă întreaga seară pentru că soțul ei a hotărât ceva.
Acum, dacă Bogdan are un plan care ne privește pe amândoi, îl discutăm înainte să devină o decizie.
Iar pentru mine, aceasta a fost schimbarea cea mai importantă: nu faptul că soțul meu a renunțat la o minciună, ci faptul că eu am încetat să mai accept să fiu ultima persoană care află ce se întâmplă în propria căsnicie.