Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Florin a întins mâna după telefon, dar Cristina s-a retras un pas. Îi tremurau degetele în timp ce privea confirmarea rezervării.
— Cine este femeia asta, Florin? De ce apare numele ei în locul meu?
Ginerele meu a oftat, de parcă fiica mea îl deranja cu o întrebare lipsită de importanță.
— Este Andreea, colega mea de la sală. Am trecut-o pe rezervare pentru că tu tot spuneai că nu te simți pregătită să mergi la mare.
— Eu n-am spus niciodată că nu vreau să merg! Am spus doar că nu pot slăbi paisprezece kilograme în trei săptămâni!
— Exact. Și eu nu vreau să pierd vacanța pentru că tu nu ești mulțumită de cum arăți.
Am simțit cum îmi fierbe sângele.
— Florin, tu ai înlocuit-o pe soția ta cu o altă femeie în vacanța familiei?
— Nu am înlocuit pe nimeni. Andreea este prietenă cu mine. Am modificat rezervarea ca să nu pierd locul dacă Cristina se răzgândește.
— Și copiii? a întrebat fiica mea. Unde sunt trecuți copiii?
Florin a ezitat.
— Matei și Ilinca sunt trecuți în rezervare. Îi iau eu la mare, cu Andreea, dacă tu nu vii.
Cristina a lăsat telefonul jos, pe pantofar.
— Deci ai pregătit o vacanță pentru tine, Andreea și copiii noștri, iar eu trebuia să rămân singură acasă, pentru că nu am slăbit cât mi-ai cerut?
— Nu mai dramatiza. Am nevoie și eu de odihnă.
Atunci fiica mea a început să râdă scurt, printre lacrimi.
— Tu ai nevoie de odihnă? Eu mă trezesc de patru ori pe noapte, Florin. Eu o alăptez pe Ilinca, îl duc pe Matei la grădiniță, lucrez trei zile pe săptămână și mă ocup de aproape tot ce ține de casă. Tu mergi la sală în fiecare dimineață și acum îmi spui că ai nevoie de odihnă?
Florin a ridicat din umeri.
— Nu e vina mea că nu știi să te organizezi.
În clipa aceea, Cristina și-a șters obrajii și s-a îndreptat de spate.
— Mamă, te rog să stai cu Ilinca zece minute. Vreau să discut cu Florin fără să ne audă copiii.
Am mers în camera fetiței, iar ei au rămas în sufragerie. Nu am auzit fiecare cuvânt, dar am auzit-o pe Cristina spunând limpede:
— Nu mai accept să-mi vorbești despre corpul meu ca despre un lucru care îți aparține.
După aproape douăzeci de minute, Florin a ieșit din apartament. A trecut pe lângă mine fără să salute.
Cristina a venit în camera copilului și s-a așezat pe marginea patului.
— Mamă, i-am spus să stea câteva zile la fratele lui.
— Ești sigură?
— Da. Nu vreau să iau o hotărâre despre căsnicia mea în mijlocul unei certe. Dar nici nu mai pot trăi așa.
Am luat-o în brațe.
— Nu trebuie să hotărăști totul astăzi.
În seara aceea, după ce copiii au adormit, Cristina mi-a povestit lucruri pe care nu mi le spusese niciodată.
Florin începuse să-i critice corpul încă din timpul celei de-a doua sarcini. Îi trimitea fotografii cu femei care reveniseră rapid la silueta de dinainte de naștere și îi spunea că totul ține de voință.
După naștere, când Cristina era epuizată, îi reproșa că nu mai are grijă de ea. Dacă își cumpăra o rochie nouă, o întreba dacă nu ar fi mai bine să aștepte până slăbește.
— Am început să mă schimb în baie, mamă. Nu mai voiam să mă vadă fără haine.
Mi s-a strâns inima.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că mi-era rușine. Credeam că poate are dreptate. Că dacă aș arăta ca înainte, am fi din nou fericiți.
— Cristina, fericirea unei familii nu poate depinde de paisprezece kilograme.
A doua zi, Florin i-a trimis un mesaj. Îi spunea că exagerase, dar că intențiile lui fuseseră bune.
Cristina i-a răspuns că nu va discuta despre împăcare până când nu își va asuma ce făcuse, fără să dea vina pe ea.
Au urmat câteva zile de liniște. Eu am ajutat-o cu cei mici, iar ea a reușit să doarmă mai mult și să-și organizeze programul fără să fie criticată la fiecare pas.
Într-o după-amiază, a primit un telefon de la Andreea.
— Cristina, sper să nu te deranjez. Florin mi-a spus că voi doi aveți probleme și că nu mai mergi în concediu. Dar nu mi-a spus că rezervarea era făcută inițial pentru tine și copii.
Fiica mea a rămas surprinsă.
— Ce ți-a spus, mai exact?
— Că vă despărțiți și că vrei să rămâi acasă. Eu am acceptat să merg pentru că mi-a spus că este o excursie între prieteni. Nu știam că te-a condiționat să slăbești.
Cristina a ascultat-o fără să o întrerupă.
— Îți mulțumesc că mi-ai spus.
— Nu mai merg cu el. Nu vreau să fiu implicată într-o asemenea situație.
După apel, Cristina mi-a spus ceva ce nu mă așteptam să aud.
— Mamă, până acum am crezut că problema este Andreea. Dar ea nici măcar nu știa adevărul. Florin a fost cel care a mințit.
În weekend, ginerele meu a venit să discute. De data aceasta, Cristina i-a cerut să vorbească în liniște, fără reproșuri și fără copii de față.
— Vreau să știu dacă înțelegi de ce m-ai rănit, i-a spus.
— Am fost nesimțit, a recunoscut el. M-am purtat de parcă tu trebuia să arăți într-un anumit fel ca să meriți să mergi cu mine în concediu.
— Și de ce ai făcut-o?
Florin a rămas tăcut o vreme.
— La sală, toți vorbesc despre disciplină și rezultate. Am început să cred că dacă eu pot să-mi controlez greutatea, ar trebui să poți și tu. N-am vrut să văd cât de diferită este viața ta acum.
— Nu este doar viața mea, Florin. Sunt copiii noștri. Responsabilitățile noastre.
El a încuviințat.
— Ai dreptate.
Cristina nu l-a iertat pe loc. I-a spus că are nevoie să vadă schimbări reale, nu doar scuze.
Au hotărât să înceapă consiliere de cuplu și să împartă mai echitabil îngrijirea copiilor și treburile casei. Florin a acceptat să se ocupe de Matei în fiecare dimineață, să preia cumpărăturile și să participe activ la rutina de seară a Ilincăi, fără să pretindă că o ajută pe Cristina cu ceva ce era și responsabilitatea lui.
În privința vacanței, Cristina a luat o hotărâre care m-a surprins.
— Eu tot vreau să merg la mare, mamă. Dar nu pentru Florin. Vreau să merg cu copiii și cu tine.
Am zâmbit.
— Atunci mergem.
Florin a anulat rezervarea modificată și a suportat costurile care nu mai puteau fi recuperate. Cristina a făcut o rezervare nouă, pentru ea, pentru mine și pentru cei doi copii, într-un hotel mai modest, dar aproape de plajă.
În prima dimineață de vacanță, Cristina a ieșit din cameră purtând un costum de baie ales de ea, în mărimea potrivită.
Nu era costumul negru cumpărat de Florin.
Era unul simplu, albastru, în care se simțea confortabil.
Matei a alergat spre ea cu colacul în mână.
— Mami, vii cu mine în apă?
Cristina a zâmbit.
— Vin, iubirea mea.
Am privit-o cum mergea spre mare, ținându-l pe Matei de mână. Ilinca dormea liniștită în cărucior, la umbră, lângă mine.
Pentru prima dată după multe luni, fiica mea nu își mai trăgea rochia peste șolduri și nu se mai uita în jur să vadă dacă cineva o judecă.
După vacanță, Florin a continuat consilierea și a respectat programul stabilit pentru copii. Nu s-a mutat imediat înapoi. Cristina a vrut să fie sigură că schimbările nu durează doar până când obține iertarea.
Au trecut câteva luni. Încă lucrează la relația lor și nu știu dacă vor rămâne împreună. Dar Florin nu mai face comentarii despre greutatea ei, iar Cristina nu mai acceptă să fie tratată ca și cum valoarea ei ar depinde de felul în care arată.
Într-o seară, mi-a arătat o fotografie făcută pe plajă. Era cu Matei în brațe, râzând, cu părul ud și cu Ilinca zâmbind în cărucior.
— Mamă, uite ce frumoasă a ieșit poza!
Am privit-o și am zâmbit.
— Ești frumoasă, fata mea.
— Știi ce e ciudat? Înainte m-aș fi uitat doar la burtă și la brațe. Acum mă uit la cât de fericiți eram.
Am strâns-o la piept.
Nu știam ce va hotărî în privința căsniciei. Dar știam că fiica mea începuse să se privească din nou cu blândețe.
Iar costumul de baie negru, cu două mărimi prea mic, a rămas într-o pungă, uitat în fundul dulapului. Nu pentru că ea renunțase la ceva, ci pentru că nu mai avea nevoie de un obiect care să-i amintească faptul că cineva încercase să-i măsoare valoarea în kilograme.