Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bianca a rămas nemișcată, cu mâna strânsă în jurul brațului nașului Ilie. Sorin ținea plicul desfăcut, iar în sala cununiei civile se făcuse o liniște atât de adâncă, încât se auzea foșnetul rochiei miresei.
— Ce alegere? a întrebat Bianca. Ce nu mi-ați spus despre tata?
Ilie a privit spre Elena, mama fetei. Aceasta i-a făcut un semn discret din cap.
— Bianca, tatăl tău, Nicolae, era pompier de aproape douăzeci și cinci de ani când s-a întâmplat accidentul. În dimineața aceea, echipa lui fusese chemată la un incendiu izbucnit într-un atelier de mobilă.
— Știu, nașule. Mama mi-a povestit.
— Dar nu ți-a povestit totul.
Sorin a făcut un pas înainte.
— Când am ajuns, focul cuprinsese o parte din clădire. Oamenii ieșiseră afară, dar lipsea un muncitor. Tatăl tău coordona echipa care verifica încăperile în care se putea intra în siguranță.
Bianca și-a dus mâna la piept.
— Și l-a găsit?
— Da. Omul era căzut lângă o ușă, dezorientat de fum. Nicolae și un coleg au reușit să-l scoată. Dar în timpul intervenției, tatăl tău a suferit un accident grav.
— Mama mi-a spus că a fost un accident de serviciu.
— Așa a fost, a confirmat Sorin. Numai că, înainte să intre în clădire, Nicolae primise un telefon de la mama ta.
Bianca s-a întors spre Elena.
— Mamă?
Elena plângea în tăcere.
— Îl sunasem pentru că tocmai primisem o veste de la tine, fata mea. Îți amintești că în dimineața aceea aflaseși că ai fost admisă la facultate?
Bianca a încuviințat încet.
— Da. Tata mi-a promis că sărbătorim seara.
— După ce am vorbit cu el, mi-a spus că trebuie să închidă. Apoi m-a sunat înapoi pentru câteva secunde. Mi-a zis că, dacă vreodată nu va putea fi lângă tine într-o zi importantă, să nu te las să crezi că te-a uitat.
Bianca a început să plângă din nou.
— De ce nu mi-ai spus asta?
— Pentru că după moartea lui nu puteam să vorbesc despre ultimele lui cuvinte fără să mă prăbușesc. Și pentru că nu voiam să porți povara acelei dimineți.
Sorin a intervenit cu blândețe.
— Bianca, tatăl tău nu a intrat în clădire din cauza acelui telefon și nici pentru că voia să demonstreze ceva. Era acolo să-și facă meseria. A urmat procedurile intervenției, iar accidentul a fost cercetat. Nu a fost vina ta și nu trebuie să cauți vreo legătură între bucuria ta și moartea lui.
Bianca a închis ochii, încercând să-și stăpânească respirația.
— Atunci ce promisiune v-a făcut?
Sorin a scos din plic o foaie împăturită.
— Cu aproape un an înainte de accident, la o aniversare a unui coleg, Nicolae ne-a povestit că tu visezi la o nuntă frumoasă. Glumea că nu știe dacă va reuși să danseze fără să te calce pe rochie.
Câțiva pompieri au zâmbit printre lacrimi.
— Ne-a spus că, dacă viața nu-i va îngădui să te conducă într-o zi la cununie, ar vrea să știe că oamenii alături de care a muncit nu te vor lăsa să te simți singură. Atunci am făcut o promisiune între colegi.
— Și ați ținut-o minte patru ani?
— Am ținut-o minte pentru că Nicolae a fost unul dintre oamenii pe care te puteai baza întotdeauna. Când Ilie ne-a anunțat că te căsătorești, am știut că vrem să fim aici.
Ilie a strâns ușor mâna Biancăi.
— Tatăl tău mi-a cerut, cu mult înainte de accident, să fiu nașul tău dacă vei dori asta. I-am promis că voi fi lângă tine la momentele importante. De aceea te-am condus astăzi.
Bianca l-a îmbrățișat.
— Și eu credeam că tata nu apucase niciodată să se gândească la nunta mea…
— Se gândea la tine mai mult decât îți poți imagina, fata mea.
Sorin i-a întins foaia.
— Aceasta este o copie a unui mesaj pe care tatăl tău l-a scris pentru tine cu ocazia împlinirii a douăzeci de ani. Elena a păstrat originalul. Noi am vrut să-ți citim câteva rânduri astăzi, dacă ne permiți.
Bianca a încuviințat.
Sorin a început să citească, cu vocea ușor tremurată.
— Fata mea, nu știu ce drum vei alege și nici cine va fi omul lângă care vei hotărî să îmbătrânești. Dar sper să fie cineva care să te respecte și în zilele în care nu sunteți de acord. Să nu-ți fie niciodată teamă să spui ce gândești. Și să nu uiți că ai o familie care te iubește.
Bianca plângea cu fața ascunsă în palme.
Sorin a continuat:
— Dacă într-o zi vei purta o rochie de mireasă, să nu te gândești la cât de frumoasă trebuie să fie nunta. Gândește-te la omul care te va ține de mână când rochia va fi pusă în dulap și viața obișnuită va începe.
Vlad, fiul meu, s-a apropiat de Bianca. A luat-o de mână și i-a sărutat degetele.
— Îți promit că voi încerca să fiu omul acela, i-a spus încet.
Bianca l-a privit printre lacrimi.
— Știu, Vlad. De aceea sunt aici.
Unul dintre pompieri a scos dintr-o mapă o fotografie veche, făcută în fața unității. Nicolae stătea în mijlocul colegilor săi, cu o mână pe umărul lui Sorin.
— Aceasta este ultima fotografie în care am fost toți unsprezece împreună, a explicat Sorin. Am făcut o copie pentru tine. Originalul rămâne în arhiva noastră.
Bianca a luat fotografia și a privit chipul tatălui ei.
— Parcă îl aud râzând, a șoptit.
— Așa râdea când vorbea despre tine, i-a răspuns Sorin.
Elena s-a apropiat și și-a îmbrățișat fiica.
— Iartă-mă că am păstrat atât de mult tăcerea.
— Nu trebuie să-ți ceri iertare, mamă. Știu cât de greu ți-a fost.
— Mi-a fost teamă că, dacă îți spun toate acestea, vei retrăi ziua în care l-am pierdut.
— Am retrăit-o de multe ori oricum. Dar astăzi am aflat și cât de mult mă iubea.
În sală, oamenii își ștergeau lacrimile. Ofițerul de stare civilă a așteptat cu discreție până când Bianca a fost pregătită să reia ceremonia.
Sorin și colegii lui s-au retras în lateral, lăsând loc mirilor.
— Putem continua? a întrebat ofițerul de stare civilă.
Bianca a privit spre Vlad și a zâmbit.
— Da. Acum putem.
Când a venit momentul să-și exprime consimțământul, vocea ei a fost limpede.
— Da.
Vlad a răspuns la fel, iar câteva clipe mai târziu cei doi au semnat actele de căsătorie.
După ceremonie, Bianca i-a rugat pe pompieri să rămână pentru o fotografie. S-a așezat între Sorin și Ilie, cu Vlad lângă ea, iar ceilalți colegi s-au strâns în jurul lor.
Nu a fost o fotografie oficială și nici un gest spectaculos. A fost o amintire de familie, cu oameni care ținuseră o promisiune.
La petrecerea de după cununie, Bianca a păstrat fotografia tatălui ei într-un loc discret, lângă brățara pe care o purtase în dimineața aceea.
La un moment dat, Constantin, soțul meu, s-a apropiat de ea.
— Bianca, vreau să știi că propunerea mea de a te conduce la cununie a venit din drag. Nu m-am supărat că l-ai ales pe Ilie.
Bianca i-a strâns mâna.
— Știu. Și vă mulțumesc. Nu am vrut să înlocuiesc pe nimeni. Am vrut doar să respect o legătură pe care tata o prețuia.
— Ai făcut bine, fata mea.
Spre seară, Vlad și Bianca au dansat împreună, iar eu am privit-o pe Elena. Pentru prima dată de când o cunoșteam, zâmbea fără să-și ascundă lacrimile.
— Te simți bine? am întrebat-o.
— Da, Gabriela. Astăzi am avut impresia că Nicolae a fost puțin aici, cu noi.
Am privit spre tinerii care dansau.
— Cred că Bianca a simțit același lucru.
După nuntă, fotografia cu cei unsprezece pompieri a ajuns în casa Biancăi și a lui Vlad, alături de imaginea veche a tatălui ei.
Bianca nu a uitat durerea pierderii lui Nicolae. Dar în ziua nunții a primit ceva ce niciun cadou scump nu i-ar fi putut oferi: dovada că tatăl ei se gândise la viitorul ei și că oamenii care îl cunoscuseră îi păstraseră vie amintirea.
Iar cei unsprezece pompieri nu veniseră să întrerupă o nuntă. Veniseră să îndeplinească o promisiune făcută unui coleg care nu mai putea fi acolo, dar care își iubise fiica până în ultima zi.