Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Alexandra s-a ridicat brusc de pe scaun. Cele trei prietene ale ei au încetat să mai vorbească, iar Marian s-a uitat spre telefonul din mâna băiatului.
— Vlad, ce faci? a întrebat tatăl lui. Ce acte?
— Cele din sertarul biroului. Le-am găsit când căutam certificatul meu de naștere.
Alexandra a încercat să-i ia telefonul.
— Nu este treaba ta să umbli prin documentele adulților!
Vlad a făcut un pas înapoi.
— Dar este treaba mea când bunicul stă singur pe balcon și voi vă purtați de parcă vă încurcă!
Am rămas în ușa balconului, sprijinindu-mă de tocul ușii.
— Vlad, lasă, măi băiete. Nu trebuie să ne certăm.
Nepotul meu s-a întors spre mine.
— Ba trebuie, bunicule. Pentru că tu nu spui niciodată nimic când te supără cineva.
Marian s-a apropiat.
— Dă-mi telefonul, Vlad.
Băiatul i l-a întins.
Fiul meu a privit fotografia, apoi s-a uitat la mine.
— Tată, este contractul de donație.
Alexandra a încremenit.
— Ce donație?
Marian a oftat.
— Alexandra, tata ne-a dat apartamentul când ne-am mutat aici.
Una dintre prietene a întrebat surprinsă:
— Adică apartamentul a fost al socrului tău?
Alexandra a încercat să râdă.
— Da, dar ni l-a dat nouă. Acum este casa noastră.
Am făcut câțiva pași în sufragerie.
— Așa este, Alexandra. V-am donat apartamentul. Dar nu chiar fără nicio condiție.
Marian a coborât privirea spre document.
— Tata și-a păstrat dreptul de a locui aici toată viața.
Vlad s-a apropiat de mine.
— Deci bunicul are dreptul să stea aici?
— Da, băiete. Am un drept de abitație viageră trecut în act.
Alexandra a ridicat din umeri.
— Și ce legătură are asta cu cina? Nu l-am dat afară din apartament!
Am privit-o.
— Nu, Alexandra. M-ai trimis doar pe balcon, ca să nu te fac de rușine în fața prietenelor tale.
În sufragerie s-a făcut liniște.
Una dintre femei și-a pus paharul pe masă.
— Alexandra, noi nu am fi avut nimic împotrivă să mâncăm împreună cu socrul tău.
Cealaltă a încuviințat.
— Chiar ne-ar fi făcut plăcere să-l cunoaștem.
Alexandra s-a înroșit.
— Nu înțelegeți! Gheorghe vorbește mereu despre trecut, despre pensie, despre tot felul de lucruri…
— Despre viața mea, am spus încet. Asta te deranjează?
Nu a răspuns.
Marian s-a apropiat de mine.
— Tată, îmi pare rău. Nu trebuia să accept să mănânci pe balcon.
L-am privit.
— Marian, nu este prima dată când mă lași deoparte ca să nu o superi pe Alexandra.
Fiul meu a coborât ochii.
— Știu.
— Și nu este vorba doar despre masa din seara asta.
M-am așezat pe canapea.
— De trei ani vă dau aproape toată pensia. Păstrez câteva sute pentru medicamente și restul îl pun în casă. Nu m-am plâns niciodată.
Alexandra a intervenit:
— Dar și noi avem cheltuieli! Facturi, întreținere, mâncare…
— Știu, fata mea. Tocmai de aceea am contribuit. Dar contribuția mea nu înseamnă că trebuie să accept să fiu tratat ca un musafir nedorit.
Vlad s-a așezat lângă mine.
— Bunicule, de ce nu mi-ai spus că apartamentul a fost al tău?
Am zâmbit trist.
— Pentru că nu am vrut să crești cu ideea că oamenii trebuie să se laude cu ce au.
— Dar mama spune mereu că te ținem noi aici.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Știu, băiete.
Alexandra s-a ridicat.
— Gata! Nu accept să fiu umilită în fața prietenelor mele!
Am privit-o calm.
— Nici eu nu mai accept să fiu umilit în propria casă.
Cele trei femei au înțeles că seara se terminase. Și-au luat hainele și au plecat, după ce mi-au spus politicos noapte bună.
Când am rămas singuri, Marian a adus documentul original din sertar.
L-am privit împreună.
Apartamentul fusese cumpărat de mine și de Ileana cu mulți ani înainte. După moartea ei, succesiunea fusese făcută, iar eu îi donasem lui Marian drepturile mele asupra locuinței, cu păstrarea dreptului de abitație viageră.
Nu puteam să pretind că apartamentul îmi aparținea integral și nici să-i dau afară după bunul plac.
Dar aveam dreptul legal să locuiesc acolo, iar nimeni nu putea să mă trateze ca pe un om tolerat din milă.
— Marian, vreau să discutăm serios despre cum vom locui de acum înainte.
Fiul meu a încuviințat.
— Spune, tată.
— Nu mai vreau să-mi dau aproape toată pensia fără să știm exact pe ce se duc banii. Voi contribui la cheltuielile comune într-o sumă stabilită împreună, iar restul îl voi păstra pentru nevoile mele.
Alexandra a vrut să protesteze, dar Marian a oprit-o.
— Tata are dreptate.
Am continuat:
— Și nu mai accept să fiu trimis în altă cameră când aveți musafiri. Dacă vreți o seară doar pentru voi, îmi spuneți din timp și îmi fac singur programul. Dar nu mă ascundeți ca pe un lucru de care vă este rușine.
Marian a încuviințat din nou.
Alexandra însă a spus:
— Eu nu pot trăi cu asemenea condiții!
Am privit-o.
— Atunci trebuie să găsiți o soluție. Nu vă cer să plecați mâine. Dar nici eu nu voi mai trăi așa.
În zilele următoare, tensiunea din casă a crescut.
Alexandra vorbea puțin cu mine și se plângea lui Marian că am pus copilul împotriva ei.
Dar Vlad nu se schimbase.
Doar începuse să spună ce vedea.
Într-o seară, l-am auzit întrebând-o:
— Mamă, dacă eu o să fiu bătrân și o să locuiesc cu tine, o să mă trimiți și pe mine să mănânc pe balcon?
Alexandra nu i-a răspuns.
Întrebarea aceea a durut-o mai mult decât orice discuție despre acte.
După aproape o lună, Marian a venit în camera mea.
— Tată, eu și Alexandra am discutat. O să căutăm un alt apartament.
L-am privit surprins.
— Marian, nu vreau să vă alung.
— Știu. Dar cred că avem nevoie de spațiul nostru. Și tu ai nevoie de liniște.
— Dar apartamentul este acum al tău.
— Știu. Tocmai de aceea trebuie să găsim o soluție legală, nu să ne certăm.
Am mers împreună la notar și am discutat despre drepturile fiecăruia.
În cele din urmă, Marian și Alexandra au hotărât să se mute într-o locuință închiriată, iar eu am rămas în apartament, în baza dreptului meu de abitație.
Nu am schimbat încuietorile și nu i-am dat afară cu scandal.
Am stabilit doar că nu mai putem locui împreună în aceleași condiții.
Vlad a fost trist când a aflat că se mută.
— Bunicule, eu vreau să rămân cu tine.
L-am îmbrățișat.
— Vlad, tu trebuie să stai cu părinții tăi. Dar poți veni la mine oricând, dacă ei sunt de acord.
— Și dacă vreau să dorm aici în weekend?
— Atunci pregătim camera ta.
Marian a fost de acord ca Vlad să petreacă weekendurile la mine, când își dorea.
Alexandra nu a fost încântată la început, dar a acceptat.
Au trecut câteva luni.
Apartamentul a devenit din nou liniștit.
Dimineața îmi pregăteam ceaiul, citeam ziarul și mă ocupam de câteva flori pe care Ileana le iubise.
Nu mai trebuia să mă întreb dacă deranjez pe cineva când intru în sufragerie.
Într-o sâmbătă, Vlad a venit cu ghiozdanul și cu o sacoșă de cumpărături.
— Bunicule, azi gătim împreună!
Am râs.
— Ce gătim, măi băiete?
— Ce vrei tu. Dar mâncăm la masa mare, nu pe balcon.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Am pregătit împreună cina, iar când Marian a venit să-l ia duminică seara, l-am invitat să stea și el.
A acceptat.
Înainte să plece, mi-a spus:
— Tată, îmi pare rău că am lăsat lucrurile să ajungă atât de departe.
— Marian, nu vreau să trăiești cu vinovăție. Vreau doar să nu uiți că și eu sunt om.
M-a îmbrățișat.
Alexandra a început, treptat, să vorbească mai politicos cu mine. Nu am devenit apropiați, dar nici nu ne-am mai jignit.
Într-o zi, mi-a spus:
— Tată Gheorghe, îmi pare rău pentru seara aceea.
Am privit-o.
— Îți accept scuzele, Alexandra. Dar sper că ai înțeles că bătrânețea nu înseamnă că omul trebuie ascuns.
A încuviințat.
Nu știu dacă s-a schimbat cu adevărat. Asta se vede în timp.
Dar știu că nepotul meu a învățat ceva ce niciun document de proprietate nu poate garanta.
Că un om nu merită respect pentru că are un apartament sau o pensie.
Merită respect pentru că este om.
Iar eu, la șaptezeci și cinci de ani, am învățat că nu este niciodată prea târziu să spui că nu mai accepți să fii tratat ca o povară.
Acum, când Vlad vine la mine, deschidem ușa balconului ca să aerisim, nu ca să ascundem pe cineva acolo.
Și mâncăm împreună, la aceeași masă, exact cum făceam când Ileana era încă în viață.