“Ți-am ținut casa șase ani. Acum îmi ești datoare!” mi-a spus Doru, prietenul cel mai bun al soțului meu mort, blocându-mi intrarea în propria locuință. Avea în mână o mapă cu chitanțe, iar eu încă țineam cheia în broască. Cu o zi înainte, îi spusesem că nu vreau să avem o relație.
Mă numesc Adriana, am patruzeci și unu de ani și sunt văduvă de șase ani.
Soțul meu, Petre, a murit într-un accident rutier. Un șofer care consumase alcool a trecut pe roșu și a intrat în mașina lui.
Aveam atunci treizeci și cinci de ani, iar copiii noștri erau încă la școală.
Fiica mea, Bianca, are acum douăzeci și unu de ani, iar băiatul, Rareș, nouăsprezece. Amândoi sunt studenți și locuiesc în alte orașe.
Casa noastră, o locuință cu etaj și o curte mică, devenise dureros de liniștită după plecarea lor.
Înainte, Petre umplea fiecare încăpere cu râsul lui.
Nu fusese un soț perfect. Uita să cumpere pâine, încerca să repare singur robinetele și de multe ori strica mai mult decât repara.
Dar era un om bun.
Când am rămas singură, nu știam cum să mă descurc cu toate responsabilitățile.
Atunci a apărut Doru.
Avea patruzeci și trei de ani și fusese prietenul lui Petre încă din copilărie.
Crescuseră pe aceeași stradă, făcuseră armata în aceeași perioadă și se ajutaseră mereu.
După înmormântare, Doru a venit aproape zilnic.
Mi-a reparat gardul, a schimbat o țeavă spartă și m-a ajutat să găsesc un meseriaș pentru acoperiș.
Când Rareș avea nevoie să fie dus la antrenament, îl ducea el.
Când Bianca plângea după tatăl ei, Doru stătea de vorbă cu ea ore întregi.
Niciodată nu mi-a cerut bani pentru timpul lui.
Eu plăteam materialele și lucrările făcute de meseriași, iar el îmi spunea mereu:
— Adriana, Petre ar fi făcut la fel pentru mine.
L-am crezut.
În ultimii doi ani, după ce copiii au plecat la facultate, Doru a început să vină tot mai des.
La început mă suna să mă întrebe dacă am nevoie de ceva.
Apoi apărea neanunțat.
Își lăsa uneori geaca pe cuier și spunea că se întoarce a doua zi.
Într-o seară, l-am găsit schimbând becurile din curte fără să mă întrebe.
— Doru, puteai să-mi spui înainte.
— De ce? Știi că mă ocup eu.
Am început să mă simt incomod, dar nu voiam să par nerecunoscătoare.
Cu trei luni înainte de confruntare, m-a invitat la cină.
Am acceptat, crezând că era o ieșire între prieteni.
La sfârșit, mi-a prins mâna.
— Adriana, cred că a venit timpul să nu mai fim singuri.
Mi-am retras-o încet.
— Doru, eu nu te privesc așa.
A zâmbit, de parcă nu mă auzise.
— Ai nevoie de timp. Înțeleg.
După aceea a devenit mai insistent.
Îmi trimitea mesaje dimineața și seara, mă întreba unde merg și cu cine mă întâlnesc.
Când i-am spus că vreau să chem un instalator, s-a supărat.
— De ce dai bani unui străin când mă ai pe mine?
Am început să răspund mai rar la telefon.
Într-o duminică, copiii au venit acasă și au observat că Doru avea o cheie de rezervă.
— Mamă, de ce are Doru cheia casei? m-a întrebat Bianca.
I-am explicat că i-o dădusem cu ani în urmă, pentru urgențe.
— Atunci cere-i-o înapoi, mi-a spus Rareș. Nu e normal să intre când vrea.
Am înțeles că aveau dreptate.
L-am chemat pe Doru să discutăm.
I-am mulțumit pentru tot ce făcuse, dar i-am spus că nu vreau o relație și că am nevoie de intimitate.
— Vreau să-mi dai cheia înapoi, Doru.
S-a uitat la mine lung.
— După tot ce am făcut pentru tine?
— Tocmai pentru că te respect, vreau să fim sinceri.
A scos cheia din buzunar, dar nu mi-a întins-o.
— Crezi că poți să mă folosești șase ani și apoi să mă dai afară din viața ta?
— Nu te-am folosit niciodată.
— Ba da. Și o să-ți arăt cât m-a costat!
A doua zi a venit cu o mapă groasă.
M-a așteptat la intrare, iar când am încercat să descui, s-a așezat în fața ușii.
— Înainte să intri, avem de făcut niște socoteli.
— Ți-am ținut casa șase ani. Acum îmi ești datoare!
A deschis mapa și mi-a arătat prima pagină.
Era un tabel cu date, lucrări și sume.
La sfârșit, scrisese un total.
Când am văzut cifra, am rămas fără cuvinte.
👇 📖 👇