Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Semnătura de lângă numele Simonei era a mea. Sau, mai bine spus, cineva încercase să o imite. Recunoșteam felul în care îmi scriam inițiala, dar ultimele două litere erau legate altfel.
— Cine a semnat în locul meu? am întrebat, ridicând foaia.
Sandu și-a coborât privirea. Simona a făcut un pas spre mine.
— Victor, ascultă-mă. Nu este ce crezi.
— Atunci spune-mi ce este. Pentru că eu văd un camion încărcat cu grâul meu și o semnătură pe care n-am pus-o niciodată.
— Voiam să-ți facem o surpriză, a spus ea. Am găsit un cumpărător care oferă un preț bun.
— O surpriză? Cu marfa mea, fără să mă întrebați?
Sandu a intervenit:
— Șefu’, dacă ne lași să explicăm…
— Sandu, de doisprezece ani ai cheile depozitului. Spune-mi câte transporturi au plecat așa.
Nu mi-a răspuns.
Atunci am scos telefonul și am sunat firma de transport. Le-am explicat că sunt proprietarul mărfii și că nu autorizasem încărcarea. Am cerut ca transportul să fie oprit până la clarificarea documentelor.
Dispecerul mi-a confirmat că șoferul fusese trimis pentru o cursă comandată în numele fermei. I-am spus că voi trimite o notificare scrisă și că nu voi permite plecarea camionului până la verificarea situației.
— Victor, faci un scandal inutil, a spus Simona. O să pierzi cumpărătorul!
— Prefer să pierd un cumpărător decât să-mi dispară grâul din depozit.
Am cerut documentele originale și am fotografiat foile primite. Apoi l-am sunat pe contabilul fermei, domnul Pavel, și i-am cerut să vină a doua zi pentru o verificare completă a stocurilor.
Sandu a început să se agite.
— Nu trebuie să amestecăm contabilitatea în asta. Rezolvăm noi între noi.
— Tocmai asta este problema, Sandu. Prea multe lucruri le-ați rezolvat între voi.
În seara aceea, am încuiat depozitul și am retras accesul lui Sandu la cheile și documentele fermei, până la clarificarea situației. I-am comunicat că nu mai putea organiza transporturi fără aprobarea mea.
Simona a venit după mine în birou.
— Victor, nu poți să arunci la gunoi trei ani de relație pentru niște tone de grâu.
— Nu pentru grâu, Simona. Pentru că m-ai mințit.
— Eu am vrut să te ajut!
— Atunci de ce ai semnat în locul meu?
A rămas tăcută.
— Și de ce știai exact când plec și când mă întorc?
— Pentru că suntem logodiți!
— Tocmai de aceea ar fi trebuit să am încredere în tine.
Mi-am scos verigheta de logodnă pe care o purtam pe un lănțișor, un obicei pe care îl aveam de când o cerusem în căsătorie, și am pus-o pe birou. Simona purta încă inelul ei.
— Nunta nu mai are loc, i-am spus.
— O să regreți!
— Poate. Dar nu pot să-mi construiesc o familie cu cineva care îmi ascunde ce face cu munca mea.
A plecat trântind ușa.
A doua zi, contabilul a venit împreună cu un specialist în gestiune. Am comparat stocurile fizice cu evidențele, bonurile de cântar, facturile și documentele de transport.
Verificarea a durat aproape o săptămână.
Am descoperit că, în ultimele patru luni, din depozit ieșiseră trei transporturi care nu figurau corect în evidențele fermei. Cantitatea totală era de aproximativ douăzeci și două de tone de grâu.
Unele documente aveau numere incomplete, iar altele indicau cumpărători diferiți de cei care primiseră efectiv marfa.
Contabilul a identificat și câteva plăți care nu ajunseseră în contul fermei.
— Victor, trebuie să discutăm cu un avocat și să sesizăm autoritățile, mi-a spus. Nu putem trata asemenea diferențe ca pe simple erori.
Am făcut exact asta.
Am depus o plângere, am pus la dispoziție documentele și am cerut verificarea semnăturilor și a transporturilor. Nu am încercat să-mi fac singur dreptate și nici nu am acuzat public pe nimeni înainte să fie stabilite faptele.
În timpul verificărilor, am aflat că unul dintre cumpărători plătise marfa într-un cont care nu aparținea fermei. Contul era pe numele unei mici societăți comerciale administrate de o rudă a lui Sandu.
La solicitarea autorităților, au fost prezentate documentele privind acele plăți. Traseul banilor a început să se clarifice.
După câteva săptămâni, Sandu m-a sunat.
— Victor, putem să vorbim?
— Dacă este despre fermă, discutăm în prezența avocatului.
— Nu vreau să ajungem dușmani. Am muncit doisprezece ani împreună.
— Și tocmai de aceea nu înțeleg de ce ai făcut asta.
A tăcut câteva secunde.
— Simona a venit cu ideea. Mi-a spus că tu ai bani destui și că n-o să observi câteva tone.
— Și tu ai acceptat?
— La început a fost un singur transport. După aceea, am crezut că putem pune banii la loc.
— Câți bani ai primit?
— Nu vreau să discut la telefon.
— Atunci spune adevărul celor care verifică documentele.
Am închis.
Nu m-a bucurat mărturisirea lui. M-a durut mai mult decât mă așteptam. Îl ajutasem când rămăsese fără serviciu, îi mărisem salariul când familia lui trecuse prin greutăți și îl lăsasem să conducă ferma în lipsa mea.
În schimb, el folosise încrederea aceea împotriva mea.
Simona a încercat și ea să mă contacteze. Mi-a trimis mesaje în care spunea că Sandu o convinsese să participe și că ea nu făcuse decât să semneze câteva documente.
Nu i-am răspuns. Am păstrat mesajele și le-am transmis avocatului.
În lunile următoare, verificările au continuat. Sandu și Simona au fost audiați, iar documentele au fost analizate pentru a se stabili cine autorizase transporturile, cine falsificase semnăturile și unde ajunseseră banii.
Nu toate sumele au putut fi recuperate imediat. O parte din prejudiciu a fost acoperită ulterior prin plăți făcute în cadrul unei înțelegeri civile, fără ca aceasta să înlocuiască cercetările privind eventualele fapte penale.
Eu am fost nevoit să-mi reorganizez ferma.
Am angajat un gestionar nou, am introdus verificări periodice ale stocurilor și am stabilit că nicio livrare nu poate pleca fără confirmarea mea scrisă și fără documentele obligatorii.
Am montat și un sistem de supraveghere în zonele de acces, cu respectarea regulilor aplicabile, și am început să verific personal rapoartele de cântărire.
Nu pentru că nu mai voiam să am încredere în oameni, ci pentru că înțelesesem că încrederea nu trebuie să înlocuiască evidențele și responsabilitatea.
Într-o seară de toamnă, după ce terminaserăm recoltatul, am rămas singur în curtea fermei. Soarele cobora peste câmpuri, iar depozitul era aproape plin.
M-am uitat spre locul unde, cu câteva luni înainte, găsisem camionul încărcat.
Acolo îmi pierdusem logodnica și omul pe care îl considerasem frate.
Dar nu-mi pierdusem ferma.
Telefonul a sunat. Era Pavel, contabilul.
— Victor, am terminat situația pe luna asta. Stocurile se potrivesc, iar încasările sunt în regulă.
— Mulțumesc, Pavel. Ne vedem mâine.
Am închis și am rămas câteva clipe privind câmpul.
În anul acela nu am mai făcut nuntă. Banii puși deoparte pentru petrecere i-am folosit pentru modernizarea depozitului și pentru plata unor datorii ale fermei.
Nu a fost o răzbunare spectaculoasă. A fost o alegere simplă: să nu mai las oameni care mă mint să hotărască în locul meu.
Am încuiat poarta și am plecat spre casă.
În dimineața următoare urma să mă trezesc din nou la cinci, să verific utilajele și să merg pe câmp, exact cum făcusem aproape douăzeci de ani.
Doar că acum știam un lucru pe care îl învățasem prea scump: un om care îți spune că te iubește și altul care îți spune că îți este frate trebuie judecați, în cele din urmă, după ceea ce fac atunci când cred că nu îi vezi.