Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Larisa a ridicat foaia de pe măsuță și a citit cu voce tare primul rând.
— Programul de curățenie al casei? Ce glumă mai este și asta?
Am rămas în picioare, lângă fotoliul în care obișnuia să stea soțul meu.
— Nu este o glumă, Larisa. Este programul după care vom face treburile de acum înainte.
Nora a privit mai atent foaia.
— Luni, Larisa spală rufele. Marți, Larisa calcă hainele. Miercuri, Larisa curăță baia. Joi, Larisa aspiră și șterge praful. Vineri, Larisa spală podelele. Sâmbătă, Larisa se ocupă de propriile cumpărături…
A izbucnit în râs.
— Doamne, mamă Veronica! V-ați apucat să faceți glume la bătrânețe?
Adrian a luat foaia din mâna ei.
— Mamă, de ce ai trecut-o numai pe Larisa?
— Pentru că sunt treburile pe care mi le-a dat mie să le fac pentru ea. Nu este programul tuturor. Este lista lucrurilor pe care nu le voi mai face în locul soției tale.
Larisa și-a încrucișat brațele.
— Și dumneavoastră ce o să faceți? O să stați toată ziua la televizor?
— O să-mi văd de viața mea, Larisa. O să-mi gătesc, o să-mi spăl hainele și o să-mi îngrijesc lucrurile. Exact cum făceam înainte să vă mutați aici.
— Adrian, auzi cum vorbește mama ta?
Fiul meu părea încurcat.
— Mamă, poate putem împărți treburile altfel.
— Sigur că putem. Dar mai întâi vreau să vă spun ceva ce am amânat prea mult.
M-am așezat și i-am privit pe amândoi.
— Larisa, de o lună îmi vorbești ca unei servitoare. Îmi lași hainele murdare pe jos, îmi ceri să-ți curăț pantofii și îmi dai ordine în fața altor oameni. Iar tu, Adrian, ai văzut toate astea și mi-ai cerut să tac.
Fiul meu a coborât privirea.
— Mamă, nu mi-am dat seama că este chiar atât de rău.
— Ba ți-ai dat seama. Doar că ți-a fost mai ușor să mă rogi pe mine să am răbdare decât să-i spui soției tale să mă respecte.
Larisa a lovit foaia cu palma.
— Eu nu am venit aici ca să fiu menajera dumneavoastră!
— Nici eu nu m-am născut ca să fiu menajera ta.
— Atunci poate ar trebui să stabilim cine are dreptul să facă reguli în casa asta!
Am privit-o câteva secunde.
— Ai dreptate. Chiar ar trebui.
M-am ridicat, am mers în dormitor și m-am întors cu un dosar subțire.
L-am așezat pe măsuță, lângă programul de curățenie.
— Adrian, spune-i tu Larisei cine este proprietarul apartamentului.
Fiul meu a rămas nemișcat.
— Mamă…
— Spune-i, Adrian. Pentru că eu încep să cred că nu i-ai explicat niciodată.
Larisa s-a uitat de la mine la soțul ei.
— Ce tot spune? Adrian, apartamentul acesta este al familiei tale, nu?
— Este al mamei, Larisa.
— Cum adică al mamei?
Am deschis dosarul și i-am arătat actul de proprietate.
— Apartamentul este pe numele meu. L-am cumpărat împreună cu soțul meu, iar după moartea lui am făcut succesiunea. Adrian și-a primit atunci partea care i se cuvenea din moștenirea tatălui său, iar ulterior mi-a transmis-o printr-un act notarial. Acum sunt singura proprietară.
Larisa a rămas cu ochii fixați pe document.
— Dar Adrian mi-a spus că este casa în care a crescut!
— Și este adevărat, i-am răspuns. Dar asta nu înseamnă că îi aparține.
Nora s-a întors furioasă spre soțul ei.
— Tu mi-ai spus că ne mutăm în casa familiei! Nu mi-ai spus că mama ta poate să ne dea afară!
Adrian a ridicat vocea pentru prima dată.
— Larisa, mama ne-a primit aici ca să economisim bani. Nu ne-a cerut chirie și nu ne-a impus nimic!
— Și acum îmi pune program de curățenie!
— Pentru că ai tratat-o ca pe o servitoare!
Larisa a rămas cu gura întredeschisă.
Dar surprizele nu se terminaseră.
— Și mai este ceva, am spus.
Am scos din dosar certificatul de înmatriculare al mașinii și documentul de proprietate.
— Autoturismul cu care mergi zilnic la serviciu este tot al meu.
Larisa a izbucnit:
— Nu se poate! Adrian mi-a spus că este mașina familiei!
— Este mașina pe care am cumpărat-o eu, din economiile mele, după moartea soțului. I-am împrumutat-o lui Adrian pentru drumurile la serviciu. Asta nu înseamnă că poate fi folosită de oricine, oricând, fără să mă întrebe.
— Deci acum vreți să-mi luați și mașina?
— Nu îți iau nimic, Larisa. Nu ți-am dăruit-o niciodată.
Adrian și-a trecut mâinile peste față.
— Mamă, ai dreptate. Trebuia să discutăm despre toate astea de la început.
— Nu aveam nevoie de o discuție despre acte ca să fiu respectată, Adrian. Dar se pare că soția ta a confundat bunăvoința mea cu obligația de a-i îndeplini toate dorințele.
Larisa s-a ridicat brusc.
— Eu nu stau într-o casă în care trebuie să cer voie pentru orice!
— Nu trebuie să ceri voie să-ți trăiești viața. Dar trebuie să ceri voie înainte să iei lucrurile altcuiva și să respecți oamenii cu care locuiești.
— Adrian, spune ceva!
Fiul meu a privit-o îndelung.
— Larisa, mama ne-a ajutat când nu aveam bani să strângem avansul. Iar noi am ajuns să ne purtăm de parcă ne datorează totul.
— Noi? Eu muncesc toată ziua!
— Și mama a muncit treizeci de ani. Acum este pensionară. Asta nu înseamnă că trebuie să-ți spele ție hainele.
Larisa a început să plângă de furie.
— Deci alegi să fii de partea mamei tale!
— Aleg să nu mai accept să fie umilită. Asta nu înseamnă că nu ești soția mea. Dar nu te voi apăra când te porți urât.
Am simțit cum mi se ridică o greutate de pe suflet.
Nu voiam să-mi despart fiul de soția lui. Voiam doar să nu mai fiu tratată ca o femeie fără drepturi în locuința ei.
— Nu vă cer să plecați în seara asta, le-am spus. Dar vreau să stabilim o dată până la care vă găsiți o locuință. Aveți venituri amândoi și puteți face un plan realist.
Adrian a încuviințat.
— Mamă, cred că este cel mai bine.
— Și până atunci, fiecare își face treburile. Nu mai accept ordine, jigniri sau folosirea mașinii fără acordul meu.
Larisa a ieșit din sufragerie și a trântit ușa dormitorului.
Adrian a rămas lângă mine.
— Mamă, îmi pare rău.
— Pentru ce, băiatul meu?
— Pentru că te-am lăsat singură în toate situațiile astea. Am crezut că, dacă nu mă bag, evit certurile.
— Dar certurile nu dispăreau, Adrian. Doar că eu le suportam în tăcere.
Fiul meu m-a îmbrățișat.
— Nu o să se mai întâmple.
În următoarele zile, atmosfera din apartament a fost apăsătoare.
Larisa nu mi-a mai cerut să-i spăl hainele, dar nici nu-mi vorbea.
Într-o dimineață, a lăsat din nou un coș plin cu rufe lângă mașina de spălat.
L-am lăsat exact unde era.
Seara, când a văzut că nu fuseseră spălate, a venit în sufragerie.
— Mamă Veronica, ați uitat de rufe?
— Nu, Larisa. Sunt ale tale.
— Dar eu am avut o zi foarte grea!
— Și eu am avut destule zile grele în viață. Tot mi-am spălat hainele.
A vrut să răspundă, dar Adrian a intervenit din hol.
— Larisa, dacă vrei, pun eu o mașină de spălat. Dar mama nu mai face asta pentru noi.
Nora s-a uitat la el, apoi a luat coșul fără să mai spună nimic.
După două săptămâni, Adrian a găsit un apartament de închiriat, aproape de serviciile lor.
Nu era la fel de spațios, dar avea două camere și o chirie pe care și-o permiteau.
Larisa a protestat la început.
— De ce să plătim chirie când aici stăteam gratis?
Adrian i-a răspuns calm:
— Pentru că trebuie să învățăm să ne gospodărim singuri. Mama ne-a ajutat destul.
În ziua mutării, Larisa și-a împachetat hainele și obiectele personale.
Nu m-a îmbrățișat și nici nu mi-a cerut iertare.
Dar înainte să plece, s-a oprit în prag.
— Mamă Veronica, poate am exagerat cu unele lucruri.
Am privit-o.
— Nu ai exagerat, Larisa. M-ai jignit și m-ai tratat urât. Sunt lucruri diferite.
A coborât privirea.
— Îmi pare rău pentru felul în care v-am vorbit.
— Îți accept scuzele. Dar respectul trebuie să se vadă și în fapte.
Larisa a încuviințat și a plecat împreună cu Adrian.
În seara aceea, apartamentul mi s-a părut neobișnuit de liniștit.
Am intrat în sufragerie, am îndreptat pernele canapelei și am privit măsuța pe care Larisa obișnuia să-și țină picioarele.
Nu mai erau haine aruncate, cești murdare sau liste cu treburi.
M-am așezat în fotoliu și mi-am făcut o cafea.
Prima cafea după multă vreme pe care am băut-o fără să mă strige cineva să-i aduc încă una.
A doua zi, Doina a bătut la ușă.
— Veronica, am auzit că s-au mutat copiii. Ești bine?
Am invitat-o înăuntru.
— Sunt bine, Doina. Mai bine decât am fost în ultimele luni.
Vecina a zâmbit.
— Și ai reușit fără scandal?
— Am pus o foaie pe masă și am spus ce aveam de spus. Restul au trebuit să înțeleagă singuri.
Doina a râs.
— Uneori o foaie face mai mult decât o sută de certuri.
Au trecut câteva luni.
Adrian a început să vină în vizită în fiecare duminică. Uneori venea și Larisa.
Nu am devenit brusc cele mai bune prietene, dar relația noastră s-a schimbat.
Larisa nu-mi mai dădea ordine. Când venea în vizită, întreba dacă poate ajuta cu ceva și își strângea singură lucrurile.
Într-o după-amiază, mi-a adus o prăjitură cumpărată de la cofetărie.
— Mamă Veronica, am vrut să vă aduc ceva. Știu că vă plac prăjiturile cu nucă.
Am primit-o și am invitat-o să stăm de vorbă.
— Cum vă descurcați cu apartamentul?
Larisa a oftat.
— Este greu. Avem chirie, facturi, cumpărături. Și parcă rufele nu se mai termină niciodată.
Am zâmbit ușor.
— Așa este într-o gospodărie.
— Acum înțeleg câte lucruri făceați pentru noi. Nu mi-am dat seama atunci.
— Important este să nu mai uiți.
Larisa a încuviințat.
Nu știu dacă schimbarea ei va dura toată viața. Dar am învățat că nu trebuie să-mi sacrific liniștea pentru a păstra aparențele unei familii fericite.
Adrian și Larisa aveau acum propria lor locuință și propriile responsabilități.
Iar eu îmi recăpătasem casa, timpul și demnitatea.
Foaia cu programul de curățenie am păstrat-o într-un sertar.
Nu ca să-i amintesc Larisei cât de urât se purtase, ci ca să-mi amintesc mie ziua în care am încetat să mai accept.
Într-o duminică, Adrian m-a întrebat dacă am nevoie să-mi spele mașina.
Am râs.
— Nu, mamă, mă descurc. Dar dacă vrei să mă ajuți, poți să-mi schimbi becul de pe hol.
— Imediat, mamă.
L-am privit urcând pe scăunelul din hol și m-am gândit la soțul meu, care îmi spunea mereu că o casă nu înseamnă doar pereți și mobilă.
Înseamnă locul în care oamenii se respectă.
Iar eu nu mai aveam de gând să las pe nimeni să mă transforme în servitoare în locul pentru care muncisem o viață.