Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am scos din dosar o copie a contractului de închiriere al socrilor mei, pe care Mariana mi-l arătase cu câteva luni înainte, când o ajutasem să completeze niște formulare.
— Mamă Mariana, contractul vostru expiră la sfârșitul acestei luni. Și vreau să știu dacă aveți deja un acord pentru prelungirea lui.
Soacra mea a lăsat mostrele de perdele pe canapea.
— Nu înțeleg de ce te interesează atât de mult. Florin a promis că ne dă casa!
— Mă interesează pentru că eu și Florin ar trebui să ne mutăm în garsoniera voastră. Nu putem locui acolo fără acordul proprietarului.
Dumitru s-a întors spre soția lui.
— Mariana, ai primit vreun răspuns de la administrator?
— Nu încă, a murmurat ea.
— Cum adică nu încă? Eu știam că așteptăm doar să semnăm prelungirea!
Mariana și-a frământat mâinile.
— Mi-au trimis o înștiințare acum două săptămâni.
Florin s-a ridicat brusc.
— Ce înștiințare, mamă?
— Proprietarul nu mai vrea să închirieze garsoniera după expirarea contractului. Au planuri cu imobilul.
În sufragerie s-a făcut liniște.
— Și nouă când aveai de gând să ne spui? a întrebat Dumitru.
— Am crezut că se rezolvă! Dacă Florin ne dă casa, voi puteți să vă căutați altceva.
Am privit-o uluită.
— Deci voiați să ne mutăm într-o garsonieră pe care trebuie să o eliberați?
— Nu știam sigur că nu se poate aranja!
Florin și-a dus mâinile la cap.
— Mamă, mi-ai spus că ne putem muta acolo fără probleme!
— Și ce voiai să fac? Să stau la bătrânețe într-o altă chirie, când voi aveți o casă atât de frumoasă?
— Puteai să ne spui adevărul, a răspuns Dumitru. Am fi căutat împreună o soluție.
Mariana a început să plângă.
— Voi nu înțelegeți! Eu am muncit toată viața și m-am săturat să trăiesc într-o garsonieră!
Am închis contractul și am scos din dosar o copie a actului de proprietate al casei noastre.
— Înțeleg că vă doriți o locuință mai bună. Dar nu aveți dreptul să o luați pe a mea.
Mariana s-a încruntat.
— Casa este a lui Florin!
— Casa este a amândurora. Am cumpărat-o după căsătorie, suntem amândoi trecuți în acte și plătim împreună creditul.
— Sunteți soț și soție! Ce contează pe numele cui este?
— Contează fiindcă Florin nu poate hotărî singur să vă transfere proprietatea. Iar eu nu mi-am dat acordul.
Florin a privit documentul.
— Corina, chiar ai fost la avocat?
— Da. Pentru că, atunci când am încercat să discut cu tine, mi-ai spus că mama ta a hotărât deja.
Mariana a izbucnit:
— Îți faci soțul de râs în fața părinților lui!
— Nu eu am promis o casă care nu îmi aparține în întregime. Și nu eu am început să împachetez lucrurile altcuiva fără permisiune.
Dumitru s-a ridicat încet din fotoliu.
— Corina are dreptate. Noi nu putem lua casa copiilor. Și nici nu trebuia să intrăm în dormitorul lor să le strângem lucrurile.
Mariana s-a întors furioasă spre el.
— Acum și tu ești împotriva mea?
— Nu sunt împotriva ta. Dar nu putem rezolva problemele noastre făcându-le altora.
Am crezut că discuția se încheiase. Atunci Dumitru a pus o întrebare neașteptată.
— Mariana, mai este ceva ce nu mi-ai spus despre banii noștri?
Soacra mea a încremenit.
— Ce bani?
— Datoriile de pe cardurile de credit. Mi-ai spus că Florin ne va ajuta să le achităm după mutare.
Florin a ridicat imediat privirea.
— Ce datorii?
Mariana a început să vorbească repede.
— Am avut niște cheltuieli! Mașina s-a stricat, am ajutat-o pe sora mea și am cumpărat câteva lucruri pentru casă.
— Cât datorați? am întrebat.
Dumitru a oftat.
— Aproape 28.000 de lei, cu tot cu dobânzile acumulate.
Florin s-a uitat la mama lui.
— Și cum credeai că o să plătim noi suma asta?
Mariana și-a șters ochii.
— M-am gândit că, dacă vă mutați în garsonieră, puteți refinanța creditul casei și ne puteți ajuta.
Am rămas nemișcată.
— Voiați să punem în pericol casa pentru datoriile dumneavoastră?
— Nu imediat! Am fi discutat!
— Dar despre mutare nu ați considerat necesar să discutăm.
Florin s-a ridicat de pe canapea.
— Mamă, eu nu am promis niciodată că refinanțez casa pentru datoriile voastre!
— Mi-ai spus că ai grijă de noi!
— Asta nu înseamnă că pot să iau decizii financiare în locul Corinei!
Era prima dată când îl auzeam spunând asta.
Mariana și-a acoperit fața cu mâinile.
— Mi-a fost rușine să vă spun că avem probleme. Am crezut că, dacă ne mutăm aici, totul se va rezolva.
Dumitru s-a apropiat de ea.
— Mariana, eu știam că avem datorii. Dar nu știam că ai ascuns refuzul proprietarului și că ai făcut asemenea planuri cu casa copiilor.
Am simțit pentru prima dată milă față de soacra mea. Dar mila nu putea șterge ceea ce făcuse.
— Vă putem ajuta să căutați o locuință potrivită și să vă organizați cheltuielile, am spus. Dar casa aceasta nu se transferă nimănui. Iar lucrurile mele nu mai sunt atinse fără acordul meu.
Dumitru a încuviințat.
— Îți mulțumesc, Corina. Și îmi cer iertare pentru că am participat la împachetat.
Mariana n-a mai spus nimic.
După plecarea lor, Florin a rămas în sufragerie, privind cutiile de carton.
— Corina, îmi pare rău.
— Pentru ce anume?
— Pentru că am hotărât fără tine. Pentru că am lăsat-o pe mama să-ți umble în lucruri. Și pentru că am crezut că o să accepți doar ca să nu ne certăm.
— Florin, eu am plătit șase ani ratele casei acesteia. Am muncit în weekenduri, am renovat camerele și am renunțat la concedii. Iar tu ai promis-o fără să mă întrebi.
— Știu. Am greșit.
— Nu este suficient să-mi spui asta. Trebuie să înțelegi că nu mai pot trăi într-o căsnicie în care mama ta hotărăște, iar eu sunt obligată să accept.
Florin a coborât privirea.
— Nu vreau să te pierd.
— Atunci începe prin a mă trata ca pe soția ta, nu ca pe un obstacol între tine și mama ta.
În seara aceea, Florin m-a ajutat să despachetez toate lucrurile pe care părinții lui le strânseseră.
A doua zi, le-a transmis clar că nu mai aveau voie să organizeze mutări sau schimbări în casa noastră fără acordul amândurora.
În următoarele două săptămâni, l-am ajutat pe Dumitru să caute un apartament de închiriat.
Am găsit unul cu două camere, într-un bloc mai vechi, dar îngrijit, cu o chirie pe care pensiile lor o puteau acoperi.
Dumitru a verificat personal contractul și a discutat cu proprietarul înainte să semneze.
În privința datoriilor, socrii mei au cerut situația exactă a sumelor și au început să discute cu creditorii despre modalități de rambursare.
Nu le-am achitat noi datoriile și nu am garantat vreun împrumut cu locuința noastră.
Mariana a fost supărată o vreme. Nu mă suna și îi spunea lui Florin că o făcusem de rușine.
Dar soțul meu nu i-a mai dat dreptate automat.
— Mamă, Corina nu te-a făcut de rușine. Noi am greșit când am încercat să hotărâm în locul ei.
Au trecut câteva săptămâni până când Mariana a acceptat să vorbească din nou cu mine.
Într-o după-amiază, am mers să-i ajut să așeze câteva lucruri în noul apartament.
Soacra mea împacheta niște cești când s-a oprit.
— Corina, vreau să-ți spun ceva.
Am lăsat cutia jos.
— Te ascult.
— Te-am tratat urât mulți ani. Am crezut că, fiind mama lui Florin, am dreptul să hotărăsc ce este mai bine pentru el.
Am rămas tăcută.
— Și mi-am spus că tu trebuie să accepți, fiindcă ești soția lui. Acum îmi dau seama că nu așa funcționează o familie.
— Nu, mamă Mariana. O familie nu înseamnă că unul hotărăște și ceilalți se supun.
— Îmi pare rău că ți-am umblat în haine și că am încercat să vă iau casa.
— Îți accept scuzele. Dar am nevoie să văd că lucrurile se schimbă.
Mariana a încuviințat.
Nu ne-am îmbrățișat și nu ne-am prefăcut că toate problemele dispăruseră. Dar am putut termina de aranjat lucrurile fără să ne certăm.
Între timp, Florin și cu mine am început consilierea de cuplu.
La una dintre ședințe, a recunoscut că se temea să-și dezamăgească mama.
— Și, ca să nu o dezamăgești pe ea, m-ai dezamăgit pe mine, i-am spus.
— Da. Și îmi pare rău că a trebuit să ajungem atât de departe ca să înțeleg.
Am decis să-i mai acord o șansă, dar nu am renunțat la limitele stabilite.
Trei luni mai târziu, Mariana ne-a invitat să vedem cum aranjase noul apartament.
În sufragerie avea perdele gri, asemănătoare celor pe care le criticase la noi.
— Frumoase perdele, mamă Mariana, am spus zâmbind.
A râs.
— Să știi că sunt foarte practice. Nu mai bate soarele atât de tare după-amiaza.
Florin m-a privit amuzat.
— Parcă am mai auzit asta undeva.
Mariana a zâmbit și ea.
Mai târziu, când am plecat, Dumitru ne-a mulțumit pentru ajutor.
— Dacă nu ne opreați atunci, am fi făcut o greșeală foarte mare. Și probabil ne-am fi certat cu toții ani întregi.
În drum spre casă, Florin mi-a luat mâna.
— Îți mulțumesc că nu ai renunțat la noi.
— Nu am renunțat, Florin. Dar nici nu mai accept să fiu pusă pe ultimul loc.
— Am înțeles.
Când am ajuns acasă, am intrat în dormitorul din care Mariana îmi scosese hainele.
Dulapul era din nou aranjat, iar cutiile dispăruseră.
Florin s-a apropiat și m-a întrebat:
— Crezi că ar trebui să schimbăm ceva în cameră?
Am zâmbit.
— Da. Data viitoare când vrei să faci o schimbare în casa noastră, mă întrebi și pe mine.
A râs și m-a îmbrățișat.
Nu știu dacă soacra mea va deveni vreodată femeia care să mă considere fiica ei. Nici nu mai aștept asta.
Îmi este suficient să mă respecte.
Iar Florin a înțeles că a-și iubi părinții nu înseamnă să le ofere ceea ce am construit noi doi, fără să mă întrebe.
Casa a rămas a noastră. Socrii mei și-au găsit o locuință potrivită, iar căsnicia noastră a primit o șansă reală, bazată pe fapte, nu pe promisiuni.
Dosarul cu actele casei îl păstrez și acum în sertarul biroului.
Nu fiindcă mă aștept ca Florin să mai încerce să o dăruiască, ci fiindcă în ziua aceea am învățat că uneori trebuie să-ți aperi drepturile chiar și în fața oamenilor pe care îi iubești.