Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Rodica m-a privit câteva clipe, apoi s-a uitat spre Bogdan, care încă zâmbea, convins că îi câștigase pe amândoi de partea lui.
— Alina, ești sigură că vrei să primești musafiri în starea asta? m-a întrebat soacra.
— Eu nu primesc pe nimeni, mamă Rodica. Bogdan i-a invitat. El o să-i primească.
Soțul meu a izbucnit în râs.
— Bineînțeles că îi primesc! Doar sunt prietenii mei!
— Și tot tu o să pregătești cina, am adăugat.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Cum adică eu?
— Exact cum ai auzit. Tu ai organizat petrecerea. Tu te ocupi de ea.
— Alina, eu nici măcar nu știu ce avem prin frigider!
Rodica și-a încrucișat brațele.
— Atunci ar fi timpul să afli, băiatul mamei.
Bogdan ne-a privit pe rând.
— Nu vorbiți serios!
— Ba foarte serios, i-am răspuns. Eu merg să mă odihnesc cu Matei. Medicul mi-a spus clar să evit efortul.
Am intrat în dormitor, iar Rodica a venit după mine.
— Alina, nu vreau să te obosești și mai tare cu toată povestea asta.
— Nici eu. Tocmai de aceea nu am de gând să ridic un deget pentru petrecerea lui.
Soacra a zâmbit.
— Atunci lasă-mă să mă ocup de restul.
În timp ce îl hrăneam pe Matei, am auzit-o pe Rodica vorbind cu Bogdan.
— Pune hainele murdare la spălat și strânge ambalajele din sufragerie.
— Mamă, trebuie să mă pregătesc pentru musafiri!
— Tocmai asta faci.
— Nu pot să le fac pe toate!
— Interesant. Dar Alina putea?
N-a mai răspuns.
După aproape o oră, Rodica a venit să-mi spună că măcar sufrageria era curată.
— Și Bogdan?
— Caută oala în care se fierb pastele. A deschis deja patru dulapuri.
Am râs pentru prima dată în ziua aceea.
— Mamă Rodica, vreau să vă întreb ceva. De ce îl apărați mereu, chiar și când vedeți că nu mă ajută?
Soacra s-a așezat lângă pat.
— Pentru că așa l-am crescut, Alina. Eu făceam totul în casă, iar tatăl lui mergea la serviciu. Mi s-a părut firesc ca și Bogdan să trăiască la fel.
— Dar și eu lucrez. Și avem trei copii.
— Știu. Și îmi pare rău că am înțeles atât de târziu.
Mi-a mângâiat ușor mâna.
— Când te-am văzut astăzi intrând pe ușă, abia ținându-te pe picioare, iar el vorbea despre petrecere, mi-am dat seama cât de nedreaptă am fost cu tine.
În jurul orei șase, s-a auzit soneria.
Bogdan a deschis ușa.
— Cătălin! Intră, omule!
Prietenul lui a pășit în hol, urmat de soția sa, Mirela.
— Bogdan, unde este Alina? a întrebat Mirela. Vreau să văd cum se simte după naștere.
— Se odihnește. Vine imediat, a răspuns el.
Rodica a intervenit din sufragerie.
— Nu vine imediat. Alina abia a ieșit din maternitate și are nevoie de liniște.
Mirela s-a oprit.
— Dar Bogdan ne-a spus că Alina a vrut să organizeze o cină pentru toți!
Rodica s-a întors încet spre fiul ei.
— Așa le-ai spus?
Bogdan a început să se bâlbâie.
— Păi… am crezut că o să-i facă plăcere.
— Ai întrebat-o?
— Mamă, nu începe iar!
Între timp sosiseră și ceilalți invitați. Erau opt persoane în total, patru cupluri.
Cătălin a privit spre sufragerie.
— Bogdan, unde este cina? Ne-ai spus că ne așteaptă o masă pregătită acasă.
— Imediat, a răspuns soțul meu. Mai am puțin de lucru.
Rodica a adus din hol un șorț simplu și i l-a întins.
— Poftim. Dacă ai invitat oamenii, termină ce ai început.
Unul dintre prieteni a râs.
— Ce faci, Bogdan? Te-ai apucat de gătit?
— Se pare că da, a mormăit el.
Atunci Mirela a spus ceva ce l-a făcut să tacă.
— Bogdan, Alina a născut acum trei zile. Tu chiar te așteptai să gătească pentru opt oameni?
— Nu chiar pentru opt… Mama urma să o ajute.
— Deci două femei trebuiau să pregătească petrecerea ta, iar tu să stai cu prietenii?
Bogdan și-a coborât privirea.
Rodica a pus capăt discuției.
— Alina se odihnește. Bogdan a vrut petrecere și a promis cina. Acum se ocupă el. Dacă preferați să plecați, înțelegem perfect.
Cătălin a privit spre soția lui.
— Eu zic să-l ajutăm să termine, dacă tot ne-a chemat.
— Îl poți ajuta, a răspuns Mirela. Dar nu vreau să deranjăm copilul și pe Alina.
Au hotărât să rămână doar cât să mănânce, fără muzică și fără gălăgie.
Bogdan și Cătălin au intrat în bucătărie.
După câteva minute, s-a auzit vocea soțului meu.
— Mamă, unde ținem strecurătoarea?
— În dulapul de lângă chiuvetă, Bogdan!
— Și sosul?
— Pe raftul din cămară!
— Dar nu găsesc nimic!
Rodica a oftat.
— Locuiești aici de șase ani și nu știi unde sunt lucrurile din propria bucătărie!
Din sufragerie s-au auzit câteva râsete.
Eu stăteam în dormitor, cu Matei adormit lângă mine, în pătuț.
Nu mă bucura faptul că Bogdan era încurcat. Mă durea că abia atunci înțelegea câtă muncă presupunea o seară pe care o considerase atât de simplă.
După aproape o oră, cina a fost gata.
Bogdan a pus farfuriile pe masă, a adus paharele și a servit pastele pregătite împreună cu Cătălin.
În timp ce mâncau, Mirela a venit să mă întrebe dacă am nevoie de ceva.
— Nu, mulțumesc. Sunt doar foarte obosită.
— Alina, îmi pare rău că am venit. Dacă știam că abia ai ajuns acasă, nu acceptam invitația.
— Nu este vina voastră. Bogdan trebuia să vă spună adevărul.
Mirela a încuviințat.
— Dacă ai nevoie de ajutor cu fetele sau cu niște cumpărături, mă poți suna.
Am zâmbit.
— Îți mulțumesc.
După cină, invitații au plecat mai devreme decât plănuiseră.
Cătălin l-a bătut pe Bogdan pe umăr.
— Ai grijă de Alina și de copii. Petreceri mai putem face oricând.
Rodica s-a pregătit și ea de plecare.
— Bogdan, să nu uiți vasele și să duci gunoiul. Iar mâine dimineață te ocupi de rufe.
— Mamă, am înțeles.
— Sper. Pentru că eu nu mai vin să strâng după tine.
A intrat apoi în dormitor, m-a îmbrățișat și l-a privit pe Matei.
— Odihnește-te, Alina. Mâine vin să stau puțin cu voi, dacă ai nevoie.
— Mulțumesc, mamă Rodica.
După ce a plecat, Bogdan a intrat în dormitor.
Era obosit și avea cămașa pătată cu sos.
— Alina, putem vorbi?
— Da.
S-a așezat pe marginea patului.
— Mi-am dat seama că am fost un nesimțit.
Nu i-am răspuns imediat.
— De ce spui asta?
— Pentru că am crezut că o cină pentru opt persoane este ceva simplu. Și pentru că nu m-am gândit deloc la tine.
— Bogdan, nu este vorba doar despre cina asta.
A coborât privirea.
— Știu.
— De opt ani îți cer să mă ajuți. Cu fetele, cu rufele, cu mesele, cu tot ce trebuie făcut în casă. Iar tu faci glume și îmi spui că exagerez.
— Am crezut că ne descurcăm.
— Ne descurcam pentru că eu făceam aproape totul.
Bogdan a rămas tăcut.
— Nu vreau să ajung să mă îmbolnăvesc ca să observi că am nevoie de tine. Nu vreau să fiu singura persoană responsabilă pentru trei copii și o casă.
— Ai dreptate, Alina.
— Și nu vreau să mă ajuți doar când mama ta te ceartă sau când sunt prietenii de față.
— Atunci spune-mi ce trebuie să schimb.
— În primul rând, să nu mai aștepți să-ți spun eu fiecare lucru. Ești tatăl copiilor noștri, nu un musafir.
Bogdan a încuviințat.
— Mâine dimineață mă ocup eu de micul dejun și de curățenie. Și vreau să stabilim împreună cum împărțim treburile.
— Bine. Dar am nevoie să văd că te ții de cuvânt.
S-a ridicat și a mers în bucătărie.
În noaptea aceea, în timp ce îl hrăneam pe Matei, am auzit apa curgând și vasele fiind așezate în dulap.
Pentru prima dată după multă vreme, nu eram eu cea care făcea curat după o petrecere.
A doua zi dimineață, Bogdan mi-a adus un ceai și câteva felii de pâine prăjită.
— Am pus și o mașină de spălat, mi-a spus. Iar la prânz mă duc să le iau pe fete de la sora ta.
L-am privit surprinsă.
— Ai verificat dacă hainele pot fi spălate împreună?
A zâmbit rușinat.
— Da. Am citit etichetele. Nu vreau să-ți stric iar bluzele.
Am râs ușor.
În următoarele săptămâni, Bogdan a început să se implice cu adevărat.
Se ocupa de cumpărături, de rufe și de pregătirea meselor. Le ajuta pe Natalia și Ilinca cu temele și cu pregătirea pentru școală.
Nu făcea totul perfect. Uneori uita câte ceva, alteori trebuia să refacă o treabă.
Dar nu mai aștepta ca eu să-i dau ordine.
Rodica venea în vizită și observa schimbarea.
Într-o după-amiază, l-a găsit pe Bogdan împăturind hainele copiilor.
— Ia uite, băiatul meu! Ai învățat și tu să împăturești un tricou!
— Mamă, nu începe iar!
Rodica a râs.
— Nu te cert. Mă bucur că ai învățat.
Apoi s-a întors spre mine.
— Alina, îmi pare rău că atâția ani i-am găsit scuze. Trebuia să-i spun mai demult că nu este corect.
— Important este că acum înțelege, am răspuns.
Au trecut două luni de la nașterea lui Matei.
Într-o duminică, Bogdan a pregătit singur prânzul pentru noi și pentru fete.
După ce am mâncat, Natalia s-a ridicat să strângă farfuriile.
— Lasă, iubita mea, a spus Bogdan. Astăzi mă ocup eu.
Ilinca a râs.
— Tati, dar tu acum faci mereu curat!
Bogdan a zâmbit.
— Pentru că și eu locuiesc aici. Nu doar mama.
L-am privit câteva clipe.
Nu aveam nevoie de un soț care să facă gesturi spectaculoase în fața prietenilor.
Aveam nevoie de un partener care să vadă când sunt obosită, să-și asume responsabilitățile și să nu transforme fiecare cerere de ajutor într-o glumă.
În seara aceea, când fetele se jucau în camera lor, iar Matei dormea, Bogdan a venit lângă mine.
— Alina, te mai gândești la petrecerea aceea?
— Uneori.
— Știu că te-am dezamăgit.
— Da. Dar văd că încerci să repari lucrurile.
Mi-a luat mâna.
— Nu vreau să mai ajungem acolo.
Am zâmbit.
— Atunci nu uita ce ai învățat.
Bogdan a privit spre bucătărie.
— Să nu invit opt oameni la cină fără să întreb?
— Și asta.
Am râs amândoi.
Dar cel mai important lucru nu era că Bogdan învățase să gătească sau să spele vase.
Era că începuse, în sfârșit, să mă vadă ca pe partenera lui, nu ca pe femeia care trebuia să se ocupe singură de toate.
Iar Rodica, femeia care ani întregi îi găsise scuze fiului ei, fusese cea care îl obligase să privească adevărul în față.
Sacii negri dispăruseră demult din hol.
Dar lecția acelei zile rămăsese în casa noastră: o familie nu funcționează atunci când unul muncește până la epuizare, iar celălalt doar așteaptă să fie servit.