Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Doctorița Carmen ținea mapa deschisă pe birou, iar eu simțeam că nu mai pot suporta încă o vorbă urâtă din partea soacrei mele.
— Doamnă Lavinia, m-a întrebat ea, sunteți de acord să discutăm documentul acesta în prezența soțului și a doamnei Minodora?
Am privit spre Adrian.
Stătea lângă ușă, cu mâinile în buzunare, de parcă aștepta să se termine o neînțelegere oarecare.
— Da, doamnă doctor. Vreau să știe și ei.
Minodora a pufnit.
— Ce să știm? Că Lavinia vrea să cheltuiască banii fiului meu pe dinți?
Doctorița și-a păstrat calmul.
— Nu despre lucrarea doamnei Lavinia este vorba acum. Am aici documentele privind implantul dumneavoastră de anul trecut.
Soacra mea s-a îndreptat în scaun.
— Și ce legătură are implantul meu cu discuția asta?
— O legătură pe care cred că ar trebui să o lămurim.
Carmen a întors o pagină.
— Costul total al tratamentului a fost de 4.800 de lei. Suma a fost achitată integral, prin transfer bancar, de doamna Lavinia.
În cabinet s-a făcut liniște.
Adrian s-a desprins de lângă ușă.
— Cum adică de Lavinia?
Doctorița a privit spre mine.
— Plata a fost făcută din contul dumneaei, conform documentelor pe care le avem.
Minodora a început să clatine din cap.
— Nu se poate. Adrian mi-a spus că se ocupă de bani.
— Eu am spus că rezolvăm, mamă, a intervenit soțul meu. Nu că plătesc eu.
Soacra mea s-a întors spre mine.
— Tu ai plătit?
Am încuviințat.
— Da, mamă Minodora. Din prima de Crăciun pe care am primit-o anul trecut.
Adrian m-a privit de parcă mă vedea pentru prima dată.
— Lavinia, dar tu mi-ai spus că ai pus banii deoparte.
— Îi pusesem. Pentru lucrarea mea.
Mi s-a strâns gâtul, dar am continuat.
— Când mama ta a aflat cât costă implantul, a plâns la telefon. Spunea că nu poate mânca bine și că nu are de unde să plătească. Atunci am hotărât să folosesc banii pentru ea.
Minodora și-a strâns geanta la piept.
— Dar eu n-am știut…
— Știu că n-ați știut. N-am vrut să vă simțiți datoare.
Adrian s-a apropiat de mine.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că tu erai îngrijorat de reparația mașinii și de celelalte cheltuieli. Am crezut că fac un lucru bun pentru familia noastră.
Am privit-o pe Minodora.
— Și nu am regretat niciodată că v-am ajutat. Până astăzi.
Soacra mea a deschis gura, dar nu a găsit niciun răspuns.
Doctorița Carmen a închis mapa.
— Doamnă Minodora, tratamentul stomatologic nu este o rușine. Nici al dumneavoastră nu a fost, nici al nurorii dumneavoastră nu este.
Minodora și-a coborât privirea.
— Eu doar am vrut să nu cheltuiască prea mult.
— Atunci puteați să întrebați cât costă, a răspuns doctorița. Nu să o jigniți.
Adrian s-a întors spre mama lui.
— Mamă, i-ai spus Laviniei că are dinți de țărancă. În fața unui medic. Cum ai putut?
— M-am enervat, Adrian.
— Și eu am stat acolo și n-am spus nimic, a continuat el. Asta mă face și pe mine vinovat.
Am simțit cum îmi dau lacrimile.
Nu pentru că adevărul ieșise la iveală, ci pentru că soțul meu recunoștea, în sfârșit, că tăcerea lui mă rănise.
— Adrian, i-am spus încet, nu aveam nevoie să te cerți cu mama ta. Aveam nevoie doar să-i spui că nu merit să fiu tratată așa.
— Știu. Îmi pare rău.
Minodora se uita când la mine, când la doctoriță.
— Lavinia, dacă mi-ai plătit implantul, de ce ai ținut ascuns lucrul acesta?
— Pentru că nu am vrut să transform ajutorul într-o datorie. N-am făcut-o ca să-mi mulțumiți în fiecare zi.
Am făcut o pauză.
— Dar nici nu m-am așteptat să ajung să fiu umilită tocmai pentru că vreau să-mi repar dinții.
Soacra mea și-a șters colțul ochilor cu o batistă.
— N-am știut că ai renunțat la lucrarea ta pentru mine.
— Acum știți.
Câteva clipe nimeni nu a mai vorbit.
Apoi Minodora s-a ridicat.
— Lavinia, îmi pare rău.
Am rămas nemișcată.
— Pentru ce anume, mamă Minodora?
A părut surprinsă de întrebare.
— Pentru că am vorbit urât.
— Nu doar astăzi. De opt ani îmi spuneți că nu gătesc bine, că nu sunt destul de gospodină și că fiul dumneavoastră ar fi meritat altă femeie.
Adrian a lăsat capul în jos.
— Am încercat mereu să trec peste, am continuat. Dar astăzi m-ați făcut de râs într-un cabinet medical, când eu venisem să cer ajutor pentru o problemă de sănătate.
Minodora și-a strâns buzele.
— Ai dreptate. Nu trebuia să-ți vorbesc așa. Îți cer iertare, Lavinia.
Nu am îmbrățișat-o.
Nu puteam să uit în câteva minute toate vorbele din ultimii ani.
— Vă aud, i-am răspuns. Dar am nevoie să văd că lucrurile se schimbă, nu doar să aud o scuză.
Doctorița Carmen ne-a lăsat câteva clipe să terminăm discuția.
Apoi s-a întors spre mine.
— Doamnă Lavinia, dacă doriți, putem continua să discutăm planul dumneavoastră de tratament.
Am privit spre Adrian.
— Vreau să știu cât costă și ce variante am.
— Desigur. Vă explic toate etapele și apoi hotărâți dumneavoastră.
Minodora a făcut un pas spre birou.
— Poate ar trebui să alegem ceva mai ieftin…
Adrian a intervenit înainte să apuc să răspund.
— Mamă, Lavinia discută cu medicul ei. Nu trebuie să hotărâm noi în locul ei.
Soacra mea s-a retras lângă ușă.
Era prima dată când Adrian îi punea o limită atât de clară.
Doctorița mi-a prezentat opțiunile, costurile și etapele tratamentului. Am pus întrebări, am cerut să-mi explice ce presupune fiecare variantă și am ales soluția potrivită pentru mine.
Nu am început lucrarea chiar în ziua aceea. Am făcut o programare și mi-am organizat cheltuielile.
Acasă, Adrian a venit lângă mine în sufragerie.
— Lavinia, vreau să vorbim despre ce s-a întâmplat.
Am închis cartea pe care o țineam în mână.
— Te ascult.
— M-am obișnuit să spun că mama este așa și că nu o mai schimbăm. Dar asta nu înseamnă că trebuie să te las să suporți toate jignirile.
— Nu vreau să alegi între mine și mama ta, Adrian.
— Știu. Dar trebuie să pot spune când mama greșește.
Am dat din cap.
— Asta am așteptat de la tine.
În săptămânile următoare, Minodora a fost mai reținută. Nu a devenit peste noapte o altă femeie, dar nu a mai comentat fiecare lucru pe care îl făceam.
Când a încercat, într-o duminică, să-mi spună cum ar trebui să cheltuiesc banii, Adrian i-a răspuns calm:
— Mamă, Lavinia muncește pentru banii ei. Las-o să hotărască.
Soacra mea nu a fost încântată, dar a schimbat subiectul.
Eu mi-am continuat tratamentul.
Am plătit lucrarea din salariul meu și din economiile pe care am reușit să le refac. Nu i-am cerut Minodorei să-mi dea înapoi cei 4.800 de lei.
Ajutorul oferit atunci fusese sincer și nu voiam să-l transform într-o pedeapsă.
Dar am hotărât că, de acum înainte, nu îmi voi mai amâna sănătatea ca să rezolv problemele altora.
În ziua în care doctorița Carmen a terminat lucrarea, mi-a întins o oglindă mică.
M-am privit și am zâmbit.
Pentru prima dată după aproape un an, nu mi-am mai dus mâna la gură.
— Cum vă simțiți? m-a întrebat.
— Bine, doamnă doctor. Foarte bine.
Nu era vorba doar despre dinți.
Era vorba despre faptul că începusem să am grijă și de mine, fără să mă simt vinovată.
În seara aceea, Adrian mi-a spus că îmi stă bine când zâmbesc.
— Știu, i-am răspuns.
Și am zâmbit din nou.
Uneori mă întreb de ce a trebuit să ajung să fiu umilită într-un cabinet stomatologic pentru ca familia mea să înțeleagă că merit respect.
Voi ați fi putut să iertați o soacră care v-a jignit în public, după ce ați plătit din banii voștri pentru sănătatea ei?