Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Preotul și-a întors privirea spre mine, iar eu am simțit că mi se strânge inima. Stăteam pe treapta de jos a pridvorului, cu lumânarea nestinsă în mână, încă rușinată de cuvintele soacrei mele.
— Doamnă Adela, vă rog să veniți puțin lângă mine, a spus părintele.
Am ridicat privirea, surprinsă.
— Eu, părinte?
— Da, dumneavoastră. Aș vrea să vă mulțumesc pentru ajutorul oferit bisericii.
Vasilica s-a întors brusc spre mine.
— Ce ajutor?
Preotul a zâmbit.
— În ultimele luni am avut probleme cu acoperișul pridvorului. Știți cu toții că ploaia pătrundea printre scânduri și că trebuia să facem reparațiile înainte de hram.
Câțiva oameni care se pregăteau să plece s-au oprit să asculte.
— Am primit sprijin de la mai mulți credincioși, a continuat părintele. Dar astăzi vreau să-i mulțumesc în mod special doamnei Adela, care a contribuit cu 2.200 de lei pentru refacerea acoperișului.
Florin m-a privit uimit.
— Adela, tu ai dat banii aceia?
Am încuviințat încet.
— Da.
Vasilica și-a dus mâna la broșa de pe rever.
— Două mii două sute de lei? De unde ai avut atâția bani?
Am privit-o.
— Din orele suplimentare de la brutărie, mamă Vasilica.
Preotul a făcut semn epitropului, care ținea un plic în mână.
— Avem aici și documentele donației. Totul a fost înregistrat, iar chitanța este păstrată în evidența parohiei.
Epitropul a încuviințat.
— Doamna Adela ne-a rugat să nu facem mare caz. Dar contribuția dumneaei ne-a ajutat să terminăm lucrarea la timp.
Am simțit că mi se încălzesc obrajii.
Nu făcusem donația pentru a primi mulțumiri în fața oamenilor.
Cu câteva luni înainte, observasem că apa se scurgea prin acoperișul vechi al pridvorului.
Într-o duminică, după slujbă, îl întrebasem pe preot cât mai lipsea pentru reparații.
Îmi spusese că se strângeau bani, dar că mai era nevoie de ajutor.
În perioada aceea, la brutărie se lucra mult. Acceptasem câteva ture suplimentare și reușisem să pun bani deoparte.
Hotărâsem să dau 2.200 de lei pentru acoperiș.
Nu era o sumă mică pentru mine.
Dar mă bucurasem că puteam contribui la repararea unui loc în care veneam de ani întregi.
— Părinte, nu era nevoie să spuneți tuturor, am murmurat.
— Știu că nu pentru asta ați ajutat, doamnă Adela. Dar este frumos ca oamenii să știe că o lucrare bună se face și prin sacrificiul celor care muncesc din greu.
Florin a coborât treapta și s-a apropiat de mine.
— De ce nu mi-ai spus?
— Știai că am făcut câteva ture în plus. Am vrut să folosesc banii pentru biserică și nu mi s-a părut că trebuie să mă laud.
Soțul meu m-a privit cu emoție.
— Sunt mândru de tine.
Mi-au dat lacrimile.
Nu pentru că mă lăudase preotul, ci pentru că Florin mă privea cu respect tocmai în locul în care mama lui mă făcuse să mă simt nedorită.
Vasilica a rămas pe treapta de sus.
Costumul ei elegant și broșa strălucitoare nu mai păreau să o ajute să găsească vreun cuvânt.
— Eu n-am știut că Adela a dat bani pentru biserică, a spus în cele din urmă.
Preotul a privit-o liniștit.
— Nici nu era nevoie să știți, doamnă Vasilica. Faptele bune nu sunt mai puțin valoroase dacă nu sunt cunoscute de toată lumea.
Apoi s-a întors spre mine.
— Dumnezeu să vă răsplătească osteneala.
— Vă mulțumesc, părinte.
Câțiva oameni mi-au zâmbit, iar o femeie mai în vârstă mi-a spus că se bucură că pridvorul fusese reparat.
Eu voiam doar să se termine momentul acela.
Eram obosită după tura de noapte și încă mă dureau cuvintele soacrei mele.
Preotul și epitropul s-au retras spre curtea bisericii.
Fotografa, care așteptase discret, a ridicat aparatul.
— Dacă doriți, putem face acum fotografia.
Vasilica și-a îndreptat spatele.
— Da, sigur. Florin, vino lângă mine.
Dar soțul meu nu s-a mișcat.
— Mamă, înainte de fotografie trebuie să discutăm ceva.
Vasilica l-a privit nedumerită.
— Ce mai este?
— Ai împins-o pe Adela de pe trepte și i-ai spus că pare o rudă săracă.
— Florin, nu începe acum. N-am vrut decât o fotografie frumoasă.
— Și soția mea nu are ce căuta într-o fotografie cu familia?
Vasilica și-a aranjat geanta.
— Am zis să facem întâi una cu noi și apoi una cu toți.
— Adela este familia mea, mamă. Nu o persoană pe care o chemăm în poză doar când ne convine.
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
Florin a continuat:
— Ai judecat-o după haine, deși știai că a venit direct de la muncă. Și ai umilit-o în fața unui om străin.
Fotografa a coborât din nou aparatul.
— Pot să vă las câteva minute, a spus ea.
— Vă mulțumim, i-a răspuns Florin.
Vasilica a oftat.
— Acum mă faci de râs în fața tuturor?
— Nu, mamă. Îți spun că ai greșit.
— Pentru o vorbă?
— Pentru felul în care ai tratat-o pe soția mea. Și nu este prima dată.
Soacra mea a coborât privirea.
Eu stăteam lângă Florin, cu lumânarea în mână, neștiind dacă să intervin.
— Mamă, a spus el, dacă vrei să facem o fotografie împreună, mai întâi trebuie să-i ceri iertare Adelei.
Vasilica a ridicat brusc capul.
— Să-mi cer iertare aici?
— Aici ai jignit-o.
Au trecut câteva clipe lungi.
Vasilica s-a uitat spre mine.
— Adela, nu am vrut să te rănesc.
Am respirat adânc.
— Dar m-ați rănit, mamă Vasilica.
— Știu. Am vorbit urât și nu trebuia să te dau la o parte.
Am așteptat.
Soacra mea și-a strâns geanta cu ambele mâini.
— Îmi pare rău. Îți cer iertare pentru ce ți-am spus și pentru că te-am făcut să te simți ca o străină.
Am privit-o.
— Vă mulțumesc că spuneți asta. Dar vreau să înțelegeți ceva. Eu nu am haine scumpe, însă muncesc cinstit. Și nu vreau să mai fiu tratată ca și cum aș valora mai puțin din cauza asta.
Vasilica a încuviințat încet.
— Ai dreptate.
Florin mi-a luat mâna liberă.
— Adela, vrei să facem fotografia?
M-am uitat spre treptele pridvorului.
Cu doar câteva minute înainte, soacra mea mă împinsese de acolo.
Acum mă chema înapoi.
Dar nu mai aveam dorința să zâmbesc în fața aparatului.
— Nu astăzi, Florin. Sunt foarte obosită și vreau să merg acasă.
Soțul meu a încuviințat.
— Atunci mergem.
Vasilica a rămas pe trepte.
— Dar fotografia?
Florin s-a întors spre ea.
— O facem altădată, mamă. Când putem sta toți împreună fără ca cineva să fie dat la o parte.
Fotografa și-a pus aparatul în geantă.
Fotografia pe care Vasilica și-o dorise atât de mult nu s-a mai făcut.
Pe drum spre casă, Florin a condus în liniște.
După câteva minute, mi-a spus:
— Adela, îmi pare rău că nu am intervenit mai repede.
— M-a durut ce a spus mama ta.
— Știu. Și nu vreau să se mai repete.
Am privit pe geam.
— Nu am nevoie să mă apere cineva pentru că am dat bani la biserică. Aveam nevoie să-mi fie respectată munca și înainte să afle toată lumea despre donație.
Florin a încuviințat.
— Ai dreptate. Ar fi trebuit să-i spun asta mamei chiar când te-a împins de pe trepte.
Când am ajuns acasă, mi-am scos pantofii și am pus lumânarea nestinsă pe o poliță.
Apoi m-am întins puțin, fiindcă nu mai puteam de oboseală.
În zilele următoare, Vasilica nu m-a sunat imediat.
După aproape o săptămână, mi-a trimis un mesaj scurt în care mă întreba dacă sunt bine.
I-am răspuns politicos.
Nu deveniserăm dintr-odată apropiate. Dar speram că înțelesese cât de mult mă rănise.
Florin a continuat să vorbească cu mama lui și i-a explicat că nu va mai accepta să mă umilească pentru hainele mele sau pentru locul în care muncesc.
Eu mi-am văzut de serviciu.
Am continuat să lucrez la brutărie, să fac ture de noapte și să-mi câștig banii cinstit.
Într-o duminică, am trecut din nou pe lângă biserică.
M-am oprit câteva clipe în fața pridvorului reparat.
Acoperișul era întreg, iar treptele erau curate.
Nu aveam nicio fotografie de hram pe care să o pun în sufragerie.
Dar știam că o parte din munca mea rămăsese acolo, într-un lucru folositor oamenilor.
Și pentru mine asta valora mai mult decât orice fotografie în care aș fi fost primită doar de ochii lumii.
Voi ați fi acceptat să faceți fotografia după ce soacra v-ar fi cerut iertare sau ați fi plecat, așa cum am făcut eu?