Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bibliotecara Ileana ținea cartea în mâini, iar Andrada o privea nerăbdătoare, așteptând să i-o dea înapoi.
— Domnișoară, înainte să discutăm despre împrumut, aș vrea să vă arăt ceva, a spus Ileana.
A întors volumul și i-a arătat coperta a patra.
— Vă rog să vă uitați la fotografia aceasta.
Andrada s-a apropiat.
Pe copertă era fotografia unei femei cu părul argintiu, îmbrăcată elegant, alături de câteva rânduri despre activitatea ei.
Tânăra a citit numele de sub fotografie.
— Octavia…
A ridicat privirea spre mine.
Apoi s-a uitat din nou la carte.
— Nu se poate!
Ileana a încuviințat.
— Ba da. Doamna Octavia este autoarea volumului pe care îl căutați.
Andrada a rămas nemișcată.
— Dumneaei a scris cartea?
— Da. Și în această seară avem aici un eveniment dedicat unei noi ediții a lucrării.
Am privit-o pe tânără.
Cu doar câteva minute înainte îmi spusese că asemenea cărți nu sunt pentru femei de serviciu.
Acum ținea în mâini un volum la care lucrasem ani întregi.
— Eu… nu știam, a murmurat.
— Nu aveați de unde să știți, i-am răspuns.
Andrada a părut ușurată pentru o clipă.
Dar am continuat:
— Și nici nu trebuia să știți cine sunt ca să-mi vorbiți respectuos.
A coborât privirea.
Ileana a așezat cartea pe cărucior.
— Doamnă Octavia, pregătirile pentru eveniment sunt aproape gata. Au început să sosească și primii invitați.
— Vin imediat, Ileana. Mulțumesc.
Andrada s-a apropiat de mine.
— Doamnă Octavia, îmi pare rău. Am fost grăbită și stresată din cauza examenului.
— Înțeleg că aveți emoții. Dar asta nu vă dă dreptul să umiliți pe cineva.
— N-am vrut să vă jignesc chiar atât de tare.
Am privit-o cu atenție.
— Mi-ați spus că nu am voie să ating o carte pentru că ați crezut că fac curățenie. Ce anume ar fi trebuit să nu mă jignească?
Andrada nu a răspuns.
Am luat laveta de pe cărucior și am împăturit-o.
— Să știți că nu este nicio rușine să ștergi praful de pe rafturi. Femeia care face curățenie aici muncește cinstit, la fel ca bibliotecara și ca oricare dintre oamenii care vin să studieze.
— Știu…
— Nu cred că știați când mi-ați vorbit așa.
Ileana a intervenit calm:
— Domnișoară, biblioteca este un loc pentru toți oamenii. Nu îi împărțim după haine sau după meserie.
Andrada și-a strâns geanta pe umăr.
— Dar eu chiar am nevoie de carte pentru examen. Nu pot să o împrumut?
Bibliotecara a verificat evidența volumului.
— Exemplarul acesta este rezervat pentru evenimentul din această seară. Nu poate fi împrumutat acum.
— Dar este singurul pe care l-am găsit!
— Vă pot ajuta să verificați dacă există alte exemplare disponibile în rețeaua bibliotecilor. Nu vă pot promite însă că îl veți primi astăzi.
Andrada a oftat.
— Nu-mi vine să cred că am venit degeaba.
Am privit-o.
— Nu ați venit degeaba, domnișoară. Ați aflat ceva ce nu scrie în cartea aceea.
Nu mi-a răspuns.
M-am îndreptat spre sala în care urma să aibă loc evenimentul.
Nu eram furioasă.
Dar mă durea să văd cât de ușor poate cineva să confunde educația cu dreptul de a-i disprețui pe ceilalți.
Eu crescusem într-o familie modestă.
Mama mea făcuse curățenie în casele altora, iar tata lucrase mulți ani într-un atelier.
Nu avuseserăm bani pentru lucruri scumpe, dar părinții mei mă învățaseră să respect munca oricărui om.
Poate tocmai de aceea cuvintele Andradei mă duruseră atât de tare.
În sala bibliotecii, scaunele erau așezate în câteva rânduri.
Pe o masă laterală se aflau exemplare ale noii ediții, pregătite pentru prezentare.
Ileana mi-a arătat locul unde urma să stau.
— Doamnă Octavia, avem aproape toate locurile ocupate. Sunt și câțiva profesori care folosesc lucrarea dumneavoastră la cursuri.
Am zâmbit.
— Mă bucur că le este folositoare.
Scrisesem cartea după mulți ani de cercetare și muncă.
Nu fusese ușor.
Petrecusem seri întregi verificând informații, refăcând capitole și căutând formulări pe care să le poată înțelege și cei aflați la început de drum.
Nu mă gândisem niciodată că un volum ar putea să mă facă mai importantă decât alți oameni.
Pentru mine, valoarea unei cărți stătea în ceea ce putea oferi cititorilor.
Evenimentul a început la ora stabilită.
Ileana m-a prezentat celor prezenți și a vorbit despre activitatea mea.
Am mulțumit pentru invitație, apoi am povestit cum apăruse ideea lucrării și ce schimbări adusesem noii ediții.
La un moment dat, am observat-o pe Andrada în ultimul rând.
Se așezase aproape de ușă și asculta fără să ridice privirea prea des.
Nu am spus nimic despre incidentul de pe culoar.
Nu venisem să o fac de râs în fața unei săli întregi.
Dar ea știa ce se întâmplase.
Și eu știam.
După prezentare, câțiva participanți au pus întrebări.
Le-am răspuns pe rând, explicând lucrurile cât mai simplu.
Apoi Ileana a anunțat că voi semna câteva exemplare ale cărții.
Oamenii s-au apropiat cu volumele în mână.
Prima a fost o femeie de aproximativ cincizeci de ani.
— Doamnă Octavia, am folosit ediția veche când am urmat cursurile. M-a ajutat foarte mult.
— Mă bucur să aud asta.
I-am scris o dedicație și i-am înapoiat cartea.
Apoi au venit și alți cititori.
Andrada a rămas o vreme lângă ușă.
În cele din urmă, s-a apropiat.
— Doamnă Octavia, pot să vă rog ceva?
Am ridicat privirea.
— Vă ascult.
— Știu că m-am purtat urât. Dar am mare nevoie de cartea aceea pentru examen. Ați putea să-mi dați exemplarul de pe culoar? Promit că îl aduc înapoi.
Am privit spre Ileana, care se afla lângă masa cu volume.
— Exemplarul bibliotecii trebuie să rămână în evidența ei, i-am spus. Doamna Ileana v-a explicat deja că este rezervat.
— Dar dumneavoastră sunteți autoarea. Poate puteți face o excepție.
— Faptul că sunt autoarea nu înseamnă că pot hotărî în locul bibliotecii.
Andrada și-a coborât privirea.
— Atunci poate îmi puteți semna măcar cartea, dacă reușesc să o găsesc.
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Domnișoară Andrada, sper să găsiți volumul și să vă pregătiți bine pentru examen. Dar astăzi nu vreau să transformăm scuzele într-o obligație de a vă oferi ceva.
Tânăra a încuviințat încet.
— Înțeleg.
Nu părea încântată.
Dar nici nu a mai ridicat vocea.
Am întors apoi privirea spre următoarea persoană care aștepta.
Era o femeie îmbrăcată simplu, cu un volum ținut cu grijă la piept.
— Doamnă Octavia, mi-aș dori foarte mult o dedicație, dacă se poate.
— Cu mare drag.
Am deschis cartea și am întrebat-o cum o cheamă.
I-am scris câteva cuvinte și i-am înapoiat volumul.
Femeia mi-a mulțumit cu ochii strălucind de bucurie.
Andrada a privit scena, apoi s-a îndreptat spre ieșire.
A plecat fără carte și fără autograf.
Nu am simțit nicio satisfacție văzând-o plecând.
Mi-aș fi dorit doar să înțeleagă că oamenii nu trebuie judecați după haine, vârstă sau meserie.
La sfârșitul serii, Ileana m-a ajutat să strâng lucrurile.
— Doamnă Octavia, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat mai devreme.
— Nu este vina dumneavoastră, Ileana.
— M-a surprins cât de urât a vorbit tânăra aceea.
Am privit spre rafturile bibliotecii.
— Uneori oamenii învață multe lucruri din cărți, dar uită să învețe cum să se poarte cu ceilalți.
Ileana a încuviințat.
Mi-am luat geanta și cardiganul.
Înainte să plec, am trecut din nou pe culoarul unde avusese loc incidentul.
Laveta era încă pe cărucior.
Am luat-o și am șters ușor marginea raftului pe care o lăsasem neterminată.
Apoi am pus-o la loc.
Nu aveam de ce să mă rușinez de gestul acela.
Am ieșit din bibliotecă ținând capul sus.
Nu pentru că fotografia mea se afla pe coperta unei cărți.
Ci pentru că știam că valoarea unui om nu se schimbă în funcție de ceea ce cred străinii despre el.
Voi ați fi iertat o studentă care v-ar fi umilit crezând că sunteți femeie de serviciu sau ați fi lăsat-o să învețe singură lecția respectului?